LUCEAFĂRUL VIEȚII - PARTEA A TREIA

 

Ce dor îi mână-atât de sus?

Sau frică li-e de munte?

Sărmanii, știu ei ce-au ajuns

De zbor atât de iute?

Dar ce-i, au amețit, cobor?!

Vai, groaznic, cad în vrilă!

O, Doamne, fii îndurător

Și ai de dânșii milă.

Ca un bolid, venind în jos,

Cu viața-ntrânsul încă,

Cu zgomot surd și fioros,

Gigantul intră-n stâncă.

Cutremur, groază, totul praf,

O masă fără formă,

Oroare, flăcări, ăsta-i jaf

Și nicidecum o normă.

OMUL:

De ce stăpâne i-ai răpus,

Când se-nălțau spre tine?!

De ce cu foc i-ai mai distrus

Și tocmai lângă mine?!

De ce nu mi-ai lăsat prilej

Să-i văd măcar la față?

De ce oprești cu-așa vârtej

Cea mai superbă viață?

O, sufletul îmi e rănit?

Ești crud, prea crud părinte.

De azi regret că te-am iubit,

Mai mult ca înainte.

Mă duc departe, nu mai vreau

Să mai aud de nimeni.

Te-am smuls din piept, nu te mai iau.

Rămân doar eu cu mine.

Și s-a tot dus, a coborât,

Și munții, și-al lui suflet,

A mers și-a mers, și-a coborât

De foame și de umblet.

Îl prinse noaptea-ntr-o vâlcea

În mijloc de pădure,

O toropeală-l năpădea

Și somnul da să-l fure.

Dar din tufișu alăturat

Doi licurici sclipiră,

Privi la ei cam încurcat

Și un gând adânc îl fură.

Prea mari, rotunzi și prin prejur

Știu bine că nu-s ape,

Deci nu-s insecte, pot să jur

Ah, Domnul să mă scape!

Ocruce-n grabă își făcu

Și-un pas înapoi se dete,

O cioată-l sabota, căzu.

Se ridică, i-e sete.

Sudoarea rece-l năpădi

Și-o șterse de pe frunte,

Se-ntoarse, nu putea-ndrăzni

Pericolul să-nfrunte.

Dă buzna, fuge obosit

Lovindu-se de arbori,

Un gol... de-acum s-a isprăvit...

E moarte fără martori.

Doi licurici, nu spui nimic

Fulg moale de zăpadă?

M-afund, mă pierd și atât de mic

Nu-i nimeni să mă vadă?

Cam unde-o fi Cel nepătruns

Ce-n mână ține toate?

Eu viu?... Iertare, ce-am ajuns?

Sunt eu? Mai sunt eu poate?

O, Doamne încep să te-nțeleg,

Văd mâna ta oriunde,

De ochiul tău perfect, întreg

Nimic nu se ascunde!

Așa de jos m-ai aruncat

Și am rămas tot teafăr,

Ba prin cădere m-ai urcat

Mai sus, ca pe un luceafăr.

Ce rău îmi pare c-am greșit,

Nu-s vrednic de-a Ta milă,

Dar jur ca tot ce mi-e sortit

Să nu-mi mai cadă sila.

SPIRITUL:

Așa-i cum zici.M-ai înțeles,

Te-ai deșteptat din tină,

De-aceea-n lume ai fost ales

Să răspândești lumină.

Ascultă deci ce-ți spun acum

E-a vieții noastre bază,

Tu s-o arăți mereu pe drum

La cei ce vor s-o vază.

Exemplele ce ți le-am dat

Sunt două mari extreme,

Cristal și om evoluat

A firii teoreme...

Materia dintru început

Avu într-însa spirit

Căci altfel n-ar fi conceput

Nimic din al ei merit.

Și-această forță-n infinit

Să se reîntoarcă tinde,

Cănd misiunea și-a împlinit,

Nimic n-o mai cuprinde.

Se-nalță lin până la El

Formând un tot cu Dânsul

Atotputernic în eter

Și peste întreg cuprinsul.

Ființa destinată dar

Să ducă-n cer fluidul,

E supraomul legendar

Ce-nfruntă adesea vidul.

El nu-i ca voi, greoi și dur

Cu forme grosolane,

Ci e subtil, cu suflet pur

Și simțuri diafane.

Ieșind demult de printre voi

Din planul suferinței,

El soarbe-n lumea de apoi

Paharul biruinței.

Dar biruința contra lui

L-aduse-n sfere line,

Aici, în viață unde nu-i

Nici jale, nici suspine.

OMUL:

Și ce-aș putea să fac s-ajung

Și eu în lumea-aceea?

Ce-ar trebui din corp s-alung

Să aflu și eu cheia?

SPIRITUL:

Mai ai a trece multe punți

Prin    viețile din cale,

Cu gânduri grele, multe frunți

Vei mai scălda-n sudoare.

Dar dacă vrei să-ți mai scurtezi

Calvarul dinainte,

Ridică-ți sufletul și crezi

În taina celor sfinte!

Și când ca spitit vei fi iar

În planuri mai înalte,

Continuă-ți de-acolo chiar

Lucrările lăsate!

OMUL:

Cum Doamne. Iar nu înțeleg

Fiind așa departe,

Cum aș putea să mai dezleg

Problemele-ncarnate?

Sărmane lut, tot lut rămâi,

O, tristă închisoare

Nu lași pe nimeni între vii

 Decât atunci când moare?

Sărmane lut, sărmane om,

Ce vezi nu-ți vine-a crede,

Deși ți-e dat să vezi și-n somn

Ce ochiul tău nu vede.

N-ai observat tu de când ești

În viața ta deșartă

Atâtea supraomenești

Puteri ce-n ea le poartă?

Nu, e zadarnic ce am spus

Deoarece nu se poate.

Te iau cu mine, vino sus

Să vezi de-acolo toate?

Așa, vezi trupu-ți adormit,

Să n-ai grijă de spații,

El va trăi ca adormit

Și-l vor păzi savanții!

Oricât ne vom îndepărta

Fluidu-ți se va-ntinde

Și corpul tău va imprima

Ce-n tine va cuprinde.

Ah, am scăpat ca din mormânt

Și-acum plutesc în slavă,

Ce mă reține pe pământ,

E pulbere și pleavă!

Cât aș vrea să nu mă întorc

În casa înșelării...

Sunt pur, ce-aș mai putea să torc

La faptele-ncarnării?

Aici e-atâta adevăr

Și vrajă și lumină

Că n-ar încape fir de păr

Din lumea cea străină.

SPIRITUL:

Te-nșeli, fiind cu mine, vezi

Mai mult decât ți-e firea.

Dar tu de-acum evoluezi

Și capeți mântuirea...

Eu te ridic spre Dumnezeu

Să-ți deie El lumină.

Iar tu vei coborî mereu

Să lupți cu-a lumii vină!

Privește acolo, vezi ce e

Cu acea îngrămădire?

OMUL:

-Da, văd bărbați viteji luptând

Să-și apere pământul.

Și mai zăresc copii plângând

Cum iarna plânge vântul.

Și în mizerie ei cresc

Și-ajung la închisoare.

Străini cu rândul jefuind

O țară ajunsă-n floare.

Și prigoniri se tot succed

Biserici, școli sunt arse.

Familii se corup, se pierd

Prin fel de fel de farse.

Iar sus pe tron un dictator

Nu știe ce-i cu dânsul.

Mănâncă viețile celor

 Ce n-au credință-ntr-însul.

SPIRITUL:

Ce soartă crezi că și-a creat

În alte existențe?

Să fie veșnic sfărâmat

De-a umbrei lor prezențe.

Și-n urmă când va ispăși

Pedeapsa cuvenită

El însuși va re-nsufleți

Credința urgisită.

Se va regenera din nou

Pe culmi amețitoare

Din a trecutului ecou

A spiritului floare.

Asemeni tu ai pătimit,

Dar azi e pe sfârșite.

De mii de ani te lupți cumplit

Cu doruri ne-mplinite.

Mai totdeauna în zadar

Te zbuciumai în ele,

Deși treceai ca un fugar

Prin piedicile grele.

Dar vezi, nu poți să prețuiești

A binelui plăcere

De n-ai prilej să te lovești

Cândva de vreo durere.

Căci din durere ești născut

Și-ți porți în ea ființa

Nici pentru suflet n-ai un scut

Mai sfânt ca suferința.

O, de copil le-am încercat,

Când asta, când cealaltă,

Dar niciodată deșteptat

N-am fost de-a lor răsplată.

Degeaba prin vis de-am bănuit

Ce-nseamnă a lor prezență

Atunci când trupul adormit

Ieșea din existență!

SPIRITUL:

Da, visul, și ai visat în vis

Vreodată dorul sorții?

Firește, din a lui abis

Vorbeam chiar și cu morții.

OMUL:

Mă-nțelegeam cu frații mei,

Cu sora, cu bunica,

Deși din vocea lor de zei

Nu se auzea nimica!

În schimb cuvântul meu era

Atâta de puternic

Că-n juru-i totul se trezea

În groază și-ntuneric.

Păream că strig: Cine a îndrăznit

Să spună că e Moartă?

Ființa care am iubit,

Nu moare niciodată!

SPIRITUL:

Perfect, știam că tu ești

Cel indicat de soartă

Să duci lumina unde nu

Se vede a vieții poartă.

Tu știi? Nu tuturor li-e dat

Să vadă-n lumea noastră.

Deși li se deschide larg

A visului fereastră.

Asta e legătura lor

Cu adevărata viață

Prin ea, cu drag noi dăm celor

Ce cer vreo grea povață.

Și când în lumea noastră,voi

Murind, vă pierdeți corpul,

Vă nașteți iarăși printre noi

Să vă refaceți corpul.

Dar, dacă grele încercări

V-apasă un plan nemernic

Vă cereți pentru ispășiri

Un nou calvar puternic.

Și după gravitatea lui

Voi înșivă alegeți

Să puneți capăt gândului

Ce nu vi-l înțelegeți!

Și după ce v-ați reîncarnat,

Materia orbește

Și-n noul drum ce v-ați luat

Mai rău vă rătăcește!

Începeți prin a vă cârti

Aproapele și sfinții

Apoi, nebuni vă nimiciți

Vă sfâșiați părinții!

Ce să mai spun de-atâtea mii

Greșale și ispite

Ce vă răpesc de printre vii

Cu simțuri adormite...

Și cum spuneam, v-alegeți voi

O soartă oarecare

Și dacă-nvingeți, ca eroi

Găsiți evoluare!

Așa vreți unii, bogății

Imense, nesfârșite

Prin care s-ajutați copii,

Ființe nenorocite.

Și vi se dau, dar voi uitați

C-aveți o datorie.

Și ori ajungeți ruinați

Ori vă treziți sub glie!

Iar alții vreți să fiți săraci

Mizerii să vă roadă,

Unii smintiți și alții vraci

A lumii voastre coadă!

Dar avionul? Vreau să știu

De ce așa o soartă?

Distrus, fulgerător de viu

De-a fericirii poartă!

SPIRITUL:

Ți-am mai vorbit de el curând,

În cazul cu bogații

Păcatul i-a condus zburând

Să moară ca pirații!

Și totuși au evoluat

Căci adorau înaltul

Febrili în el s-au ridicat

Să-și vadă aievea saltul!

OMUL:

Stăpâne, fii în veci slăvit

Te văd acum oriunde

Și-n firul ierbii înverzit,

Iubirea Ta pătrunde!

Un pai, o floare, un munte, o stea,

Puterea Ți-o arată.

Și toată fericirea mea

De Tine e legată!

Te văd și-n mine,-n sânul meu

Cu ochii Tăi albaștri

Și peste tot te văd mereu

Înconjurat de aștri.

O, Doamne, fii bun și mă ia

La TINE-n cer, departe,

Acolo e iubirea mea

Redă-mi-o, de se poate!

(mesaj readus în actualitate din transmiterea celestă a Luceafărului Țării Noastre de către OLIMPIA MUREȘAN, UZPR, MM)