(Partea a III-a)
2.Daoismul
La elaborarea acestui capitol al lucrării am purces de la excepționala
carte Lao Zi – Cartea despre Tao și virtuțile
sale (Editura Științifică, Biblioteca Orientalis, 1999), traducerea din
chineza veche, notele și comentariile aparținându-i lui Șerban Toader.
Coroborând lectura atentă a acestei cărți cu Elemente de taoism, cartea cercetătorului englez Martin Palmer și,
mai nou, cu Filozofia chineză, dar
îndeosebi cu versetele legendarului Lao Zi în tălmăcirea lui Dinu Luca, lucrare
apărută în anul 1993 la Editura Humanitas cu titlul Cartea despre Dao și Putere cu ilustrări din Zhuang Zi, deci
procedând la o lectură încrucișată a textului de bază și a interpretărilor date
de sinologi, am izbutit în acest chip să intru sub învelișul cripto-laconic al
spuselor înțeleptului și să mă las pătruns de inalterabila savoare a gândirii
lui lirice, ridicată de discipoli de la rangul de filosofie imperială la aceea
de religie.
Are
vreo importanţă faptul că despre Lao Zi, presupusul întemeietor al daoismului,
se cunosc atât de puţine lucruri, încât figura lui de „bătrân maestru” sau de
„copil bătrân” (căci asta înseamnă Lao Zi în chineză) a fost de mult absorbită
de legendă? Sau are vreo importanţă că lui i se atribuie paternitatea cărţii Dao De Jing (în chineză „d” se citeşte
„t”), când astăzi nimeni nu se mai îndoieşte de faptul că această carte fundamentală
a daoismului este o superbă compilaţie, Maestrului atribuindu-i-se texte scrise
de discipoli la sute de ani după moartea sa? Dar nu tot aşa s-a procedat şi în
cazul lui Moise? La fel, cine ar putea preciza cât din Analecte a fost scris cu adevărat de însuşi Confucius? Nu-i nimic
de făcut dacă în vechime aşa înţelegeau discipolii să cinstească memoria
maestrului şi să se smerească pilduitor înaintea virtuţilor (De înseamnă virtute sau putere) unui
spirit transuman.
Nimic
din aceste certitudini şi/sau speculaţii nu are relevanţă pentru gândire şi
credinţă. Important este că oamenilor le-a fost revelat Dao!
Dar ce este Dao? Foarte rudimentar, prin Dao se înţelege cale sau drum. Însă Dao este mult mai nuanţat şi mai
profund, în extensiune şi în intensiune, atât la nivel ontologic cât şi la
nivel logico-semantic.
Şi
aşa demarează jocul fascinant al prinderii şi surprinderii lui Dao: el este vidul, noncreatul şi
nonexistenţa, dar este şi esenţa care sălăşluieşte în fiinţe şi în cele mai
umile lucruri (până şi în balegă şi scârnă, cum citim într-una din ilustrările
lui Zhuang Zi). Dao este unic şi
nediferenţiat, este absolut, necuprins şi netulburat. Netulburarea, ca virtute
fundamentală a lui Dao, se datorează
armoniei, adică raportului judicios dintre Yin
(principiul rece, feminin, Pământul) şi Yang
(principiul cald, masculin, Cerul).
Numai
cine dobândeşte virtuţile lui Dao,
numai acela are şansa de-a se identifica cu el, deci de-a deveni Om Sfânt. La
Omul Sfânt, De (virtutea) este
proiecţia lui Dao în lăuntrul
respectivului individ. Omul Sfânt este simplu precum pu (lemnul neprelucrat), este modest şi chibzuit; doar Omul Sfânt
este salvator de oameni (nu respinge niciun om și nicio altă ființă, ci, prin
virtutea lui, atrage la sine ființele și le convertește la bine, fără ca ele
să-și dea seama), cârmuitorilor ţării
recomandu-li-se să fie smeriţi, căci – se afirmă în mai multe versete –
cel moale îl învinge pe cel tare (apa învinge stânca, limba rezistă mai mult ca
dinţii), iar cel slab îl învinge pe cel puternic…
Şi iată cum, legănat de
valurile subtile ale filosofiei, deodată te trezeşti în ostroavele fertile ale
moralei: o morală de bun simţ, profundă şi – totuşi – nepretenţioasă. Doar
niţel ironică la adresa confucianismului, acesta făcând mare tam-tam de omenie
şi pietate filială.
Nonacţiunea
(nefăptuirea) este o altă virtute fundamentală a lui Dao. Rezultă de aici că Omul Sfânt, în general omul care procedează
conform firii, trebuie să se abţină de la orice acţiune? Nici vorbă, pentru că
şi Dao al Cerului acţionează conform
firii: ia de unde prisoseşte şi dă unde lipseşte. În timp ce Dao al Pământului acţionează împotriva
firii: ia de unde lipseşte şi dă unde prisoseşte!
Drept
urmare, un daoist adevărat îşi va împărţi averea (nu asta recomandă şi
Iisus?!), iar apoi va acţiona neştiut, mereu smerit şi în spatele celorlalţi.
(N.B. Mântuitorul recomanda ca atunci când faci milostenie, să nu ştie stânga
ce face dreapta). Aşadar, adevăratul daoist renunţă la patimi, dorinţe şi
ambiţii pentru a dobândi esenţa: armonia, liniştea, Dao desăvârşit într-un cuvânt.
În
felul acesta facem cunoştinţă cu două din temele favorite ale daoiştilor:
1.Coexistenţa
şi alternanţa contrariilor;
2.Relativitatea cunoaşterii
(conflictul dintre esenţă şi aparenţă).
Întrucât
este incontestabilă anterioritatea nonexistenţei faţă de existenţă, iar plinul
nu are din punctul de vedere al daoiştilor vreo cotă valorică deasupra vidului,
cum a apărut ceea ce fiinţează? Iată explicaţia dată de daoism: Fiinţa a apărut
din nefiinţă, iar fiinţele s-au născut din Fiinţă. Sau în limbajul seducător al
lui Dao De Jing: Dao a născut pe Unu; Unu a născut pe Doi; Doi a născut pe Trei;
Trei naşte cele zece mii de fiinţe şi lucruri. Deci Dao este arhetipul
arhetipurilor, este temeiul lucrurilor şi principiul primordial care stă la
obârşia lui Unu. Prin Unu se înţelege suflul unic (Qi). Din suflul unic, prin divizare au apărut cele două principii
(sufluri): Yin şi Yang. În perspectivă cosmogonică, prin
Doi se înţelege Cerul şi Pământul. Doi este obârşia lui Trei: Yin, Yang
şi suflul îngemănat (he qi). Acest
suflu îngemănat apare în urma unirii dintre Yin
şi Yang. Triada cosmică este formată
din Cer, Pământ şi Suveran (umanitate). Trei zămisleşte cele zece mii de fiinţe
şi lucruri, adică mulţimea nenumărabilă a fiinţelor şi lucrurilor.
Pentru
suprema frumuseţe a esoterismului în care se drapează taoismul, reproduc un
citat de-o fenomenală conciziune: „Cine
ştie nu spune, cine spune nu ştie”. Ce vrea să exprime? Pe de o parte că
înţelepţii antichităţii (Pitagora, de pildă) recomandau şi practicau ei înşişi
tăcerea după modelul naturii, care, se ştie, nu vorbeşte. Spre spaima
discipolilor, se pare că însuşi Confucius ar fi luat hotărârea de-a tăcea.
Maeştrii guru (învăţătorii Yoga) utilizează practica tăcerii şi în zilele
noastre, ca un foarte eficient procedeu în vederea concentrării şi meditaţiei.
La români apare înţeleptul şi mereu actualul proverb: „Vorba multă, sărăcia
omului”. Pe de altă parte, pentru dobândirea virtuţilor lui Dao este strict necesar să revii la
simplitatea naturală, adică să te descotoroseşti de tot ce prisoseşte, inclusiv
de ştiinţa acumulată. De altfel, se afirmă răspicat că Dao poate fi trăit, dar nu poate fi rostit. Iar în versetul 81
(ultimul din cărţile daoiste), se spune: „Cel ştiutor nu se arată învăţat, iar
cel ce se arată învăţat nu este ştiutor”.
Şi
totuşi, ce înseamnă cu adevărat a şti? Daoiştii afirmă: „A şti dar a te crede
neştiutor este cel mai bine; a nu şti dar a te crede atotştiutor este o
adevărată boală”. Iar în Analecte,
Confucius este de următoarea părere: „Când ştii să socoteşti că ştii. Când nu
ştii să socoteşti că nu ştii. Aceasta înseamnă cu adevărat a şti”.
Dao De Jing, prin urmare, este o
cărticică cu conținut bogat, dar – întrucât cele 81 de aforisme (versete) nu
conțin nicio demonstrație, nu poate fi considerată un veritabil tratat de
filosofie. Ba mai mult, întregul daoism, fără ajutorul primit de la Zhuang Zi
și de la cartea sa Zhuang zi (cea mai
poetică filosofie chineză), risca să rămână doar o cugetare ermetică.
2.1.Zhuang Zi (Zhuang Zhou) era
originar din regatul Song (actualul Hunan). A trăit în secolul al IV-lea î.Cr.,
dar – vorba lui Max Kaltenmark – „biografia lui se reduce la câteva anecdote”:
pentru că prefera libertatea în locul onorurilor, se zice că ar fi refuzat
funcțiile oficiale care i-au fost oferite!
Este
știut că lucrarea Zhuang zi n-a fost
scrisă în întregime de el (totuși, cât din ea este opera lui?), dar continuă și
astăzi disputele dintre erudiți în legătură cu Lao zi și Zhuang zi: care
dintre aceste cărți este mai veche? Sigur este următorul lucru: dacă Zhuang
Zhou n-a cunoscut textul cărții Lao zi,
așa cum acesta a ajuns până la noi, toți cercetătorii sunt de acord că el
cunoștea esențialul doctrinei din cel puțin o lucrare anterioară.
Dar
taman ca în cazul lui Lao Zi, toate disputele cărturărești de acest fel sunt
neesențiale. Important este faptul că filosofia lui Zhuang Zi există și că
desfătătorul gînditor are despre Dao
aceleași concepții ca și Maestrul doctrinei: Dao reprezintă ideea de inefabil absolut („Dao este mai presus de lucrurile vizibile, el nu poate fi cuprins
nici prin cuvinte, nici prin tăcere”), este transcendent și inefabil („A fost
din totdeauna, înainte să fie Cerul și Pământul”), formulare care îndată ne
duce cu gândul la cutremurătoarea profunzime a expresiei creștine „mai înainte
de toți vecii”. Prin urmare, Dao este
„principiul vieții universale și al puterilor sfinte”.
Fiind
inefabil, Dao (aidoma căii apofatice
de cunoaștere a lui Dumnezeu) nu poate fi cunoscut decât pe direcția
negativului: nu are calități sensibile (wu);
este suprema eficacitate și cu toate astea nu are activitate; nu are nici formă și nici nume, căci
cuvintele de care ne folosim „pot cel mult să reprezinte entitățile finite și
însușirile lor, dar nu pot să-l exprime pe Dao”.
Mai
presus de toate, Dao este un
principiu de unitate (în filosofia europeană întâlnim Unitatea supremă la
Platon și Unul în tripla lui ipoteză la Plotin), în care se resorb toate
contradicțiile: nu numai că Ființa este unitatea care sintetizează
contradicțiile conceptuale, dar ea este totodată unitatea cosmică în interiorul
căreia au loc schimbările, astfel că, potrivit convingerii daoiste în
coexistența și alternanța contrariilor, viața și moartea nu sunt decât două
aspecte ale aceleiași realități (toate ființele trec prin succesiunea
viață-moarte), mai bine spus, constituie un caz particular al alternanțelor din
care natura oferă neîncetat exemple.
Reîntoarcerea
în nediferențierea lui Dao este
comparată de Zhuang Zi cu „întoarcerea în patria de origine”, urmarea logică a
încredințării lui că trecerea omului pe pământ nu este decât un vis: „Va avea
loc o mare deșteptare și atunci vom ști că am avut un vis”.
Edificator
în acest sens este celebrul pasaj în care Zhuang Zi relatează cum a visat
cândva că este fluture, motiv pentru care se întreabă ce este el: un om ce a
visat atunci că este fluture, ori fluturele ce visează acuma că este om.
Fiind
în China antică foarte răspândită credința în posibilitatea zborului magic,
Zhuang Zi se folosește de tema călătoriei spirituale pentru a ilustra starea de
libertate absolută la care, prin viețuire în simbioză cu Cosmosul, poate să
ajungă Sfântul daoist. Într-adevăr, căci contopindu-și ritmul vital cu cel al
naturii, adică trăind în deplină concordanță cu Dao, el devine parte din infinitatea și nemurirea Universului și în
acest mod are parte de o viață superioară celei biologice.
La
vremea respectivă, în unele cercuri daoiste se executau diverse practici fiziologice
(exerciții și respirații asociate cu o alimentație adecvată) pentru prelungirea
vieții. Convins că numai extazul și
unirea mistică cu Dao (subl. mea,
G.P.) contribuie cu adevărat la așa ceva, Zhuang Zi încuviințează doar acele
exerciții respiratorii, care, alături de alte practici, au jucat un rol notabil
în daoismul ulterior. De menționat că extazul, practică foarte răspândită (inclusiv
în zilele noastre) printre orientali, are o influență benefică și asupra celor
din jur…
Sfântul
daoist nu este neaparat un sihastru care se retrage din lume. El poate fi
deodată „sfânt pe dinăuntru și rege pe
dinafară”, prototipul principelui dintr-un capitol al cărții ce nu-i
aparține lui Zhuang Zi, dar care a fost preluat de cam toți cugetătorii
chinezi. Totodată, Sfântul daoist sau adevăratul înțelept este conștient că
trăiește într-o lume a mișcării, relativității și iluziei, o lume dincolo de
care există un absolut, și că el, în așteptarea reîntoarcerii, poate comunica
mental și spiritual cu absolutul.
Zhuang
Zi se dovedește mult mai precis ca Lao Zi în descrierea etapelor ce duc la
extaz și unirea cu Dao, respectiv
acolo unde Maestrul doar sugerează adeptului ca sufletele lui (corporal și
spiritual) „să îmbrățișeze unitatea”, ori atunci când, în alte pasaje, vorbește
de lumina interioară: chiar dacă Dao
nu este zeul la care se închină toți filosofii, el rămâne „obiectul” unor
profunde sentimente religioase!
Deoarece
Dao este estompat în conștiință de
„artificiile civilizației”, fără o necesară purificare spirituală nu se poate
ajunge la iluminare. Prima etapă pe acest anevoios drum o constituie „reflecția
critică ce revelează caracterul relativ al ideilor preconcepute”.
Astfel
pregătit, adeptul va atinge extazul numai printr-o purificare cu caracter religios,
în care – neaparat sub „muta” îndrumare a unui maestru – va trebui să se lepede
rând pe rând de componentele eului său social, până când prin întreaga sa
ființă va fi în armonie cu întregul, moment în care el va pierde conștiința
trupului, percepțiile lui vor fi nediferențiate („va auzi cu ochii și va vedea
cu urechile”) și va avea impresia că zboară, că se deplasează liber în spațiu
și timp.
Pe
dinafară, ne spune Zhuang Zi, omul ajuns la extaz seamănă cu o bucată de lemn
uscat și neprelucrat (pu), lăsând
impresia că a fost părăsit de esența lui vitală, care s-a dus „să palpite la
originea lucrurilor”…
Dar
cu toate că în sânul lui Dao „toate
entitățile sunt una, iar judecățile de valoare făcute asupra lor se anulează”,
sensul Totului a ajuns ininteligibil pentru majoritatea oamenilor, anume pentru
aceia care i se opun prin prejudecăți. Aceștia cred că părticica de adevăr
deținută de ei este adevărul întreg, de unde străduința lor ca s-o impună
celorlalți. Zhuang Zi afirmă despre ei: „Acele minți sunt ca și moarte, nu mai
pot fi readuse la lumină”.
După
ce critică opiniile unora dintre filosofii din vremea lui (sofiștii dimpreună
cu discipolii lui Confucius și ai lui Mo Di), filosoful nostru arată că ele
devin neprimejdioase doar dacă – prin situarea mentală „în afara lumii”, adică
acolo unde „vorbele sunt de prisos” - știm să ne identificăm cu „axul lui Dao”.
Vasăzică,
Omul Sfânt daoist adoptă o atitudine de totală neutralitate: se lasă luminat de
Cer și în același timp se ferește să le inoculeze celorlalți ideile sale, lasă
lucrurile să se deruleze și nu caută să le ia libertatea naturală celorlalte
ființe, dar mai ales se ferește să
slujească binele public (subl. mea, G.P.).
De
altminteri, Zhuang Zi chiar proclamă virtutea
inutilității printr-o inspirată parabolă: un copac are norocul să scape de
securea pădurarului doar dacă lemnul său nu valorează nimic pentru dulgher!
Dar
conștiența „avantajului de a fi inutil” nu este decât o etapă pe lungul și
dificilul drum ce duce la conceptual
inutilității transcendente – aceea a adevăratului sfânt, care refuză
specializarea într-un domeniu profan, astfel el scăpând de orice influență. Și
iată cum regăsim la Zhuang Zi atmosfera mistică specifică daoismului, atmosferă
în care Omul Sfânt crede că este folositor semenilor prin nonactivitate (wu wei) și inutilitate.
N.B.Lao Zi făcuse din wu wei o noțiune cardinală a gândirii
daoiste. Dar nici vorbă ca wu wei să
reflecte nonacțiunea absolută, ci doar „o atitudine de neintervenție în curgerea lucrurilor și de respect
pentru autonomia celuilalt”. Din faptul că daoistul se conformează lui Dao, adică aceluia care „rămâne fără
acțiune și totuși înfăptuiește totul”, rezultă – opinează Kaltenmark – „o etică
mai universală decât cea a confucianiștilor”.
În
consecință, datorită purificării la care s-a dedat și grație unei puteri
secrete de care nici măcar el nu este conștient, Omul Sfânt „poate acționa fără
să acționeze”!
Iată
un sfat al filosofului nostru, valabil pentru orice om, dar mai ales pentru
principe, a cărui primă datorie este să se ocupe de propriul suflet:
„Contactele cu cei din jur sunt neprimejdioase numai dacă sunt complet dezinteresate!”
S-ar părea că în acest loc doctrina daoistă se întâlnește cu cea confucianistă.
Cu următoarea precizare: dacă pentru confucianiști acest lucru înseamnă
cultură, ei considerându-i pe literați oameni activi, zelul cărturarilor este
văzut de Lao Zi și Zhuang Zi ca o modalitate de pervertire a semenilor.
Având
ca ideal un soi de anarhie naturalistă,
rezultată din renunțarea la tehnică și la orice artificiu, daoiștii credeau că
regimul politic cel mai puțin nociv ar fi acela al micilor comunități sătești
autonome. Pledând pentru un asemenea regim politic, de fapt daoiștii reacționau
împotriva creșterii puterii discreționare din statele birocratice în formare.
Cu
toate că Xun Zi i-a reproșat lui Zhuang Zi că n-a urmărit să cunoască omul, ci
numai natura, și cu toate că filosoful nostru a fost aspru criticat de
confucianiști ba pentru excentricitate, ba pentru lipsă de moralitate, profunda
lui influență s-a exercitat în budism și neoconfucianism, pe de o parte, în
artă și literatură, pe de altă parte.
Yang
Zi (Yang Zhu) este poate cel mai cunoscut dintre toți filosofii chinezi ale
căror opere s-au pierdut. Doctrina lui a putut fi reconstituită dintr-o serie
de informații răzlețite, precum și din capitolul 7 al cărții Lie zi, o compilație târzie de eseuri
daoiste. Cum unele dintre aceste eseuri seamănă foarte mult cu cele din cartea Zhuang zi, deseori autenticitatea lor
este contestată, dar fără a se putea oferi un argument hotărâtor în acest sens.
Din biografia lui Yang Zi se știe doar atât că a trăit înaintea lui Meng Zi și
Zhuang Zi…
De
un individualism extrem, gândirea lui Yang Zi se caracterizează printr-un
pronunțat pesimism: viața fiind văzută ca o vanitate (oferă rare clipe fericite),
moartea este înfățișată de filosof ca lipsită de importanță. Astfel stând
lucrurile, trebuie să faci tot posibilul ca să trăiești cât mai bine (varianta
orientală a hedonismului în general, a epicureimului în particular), să ai cât
mai puține griji și să nu te preocupe salvarea omenirii. În plus, lăsându-ți capacitățile
fizice și spirituale să se dezvolte fără
nicio constrângere, trebuie să te bucuri cât mai mult de bunurile pe care le ai
la îndemână, dar nu oricum, ci printr-o moderare cu înțelepciune a dorințelor,
principala cauză a suferințelor umane.
Acest
egoism radical al lui Yang Zi reprezintă exact opusul altruismului la fel de
radical al lui Mo Zi, două excese care n-au fost agreate nici de confucianiști
și nici de daoiști.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
11 sept. 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu