Jocul de-a moartea

Jaful Băncii Naționale din anul 1959 a făcut istorie, a devenit și legendar, a declanșat și câteva filme, începând cu Reconstituirea, un documentar semnat de regizorul Virgil Calotescu, căruia i s-a trasat sarcina să reconstituie jaful, împreună chiar cu făptuitorii lui, șase „bandiți” evrei, prinși și condamnați la moarte, aflați la Jilava, în așteptarea executării. Filmul lui Calotescu există la Arhiva Națională de Filme, și are stângăciile inerente unei pelicule cu actori amatori. Totul e fals și comic, așa cum avea să demonstreze și Lucian Pintilie în filmul său numit tot Reconstituirea, cât de falsă poate să fie reconstituirea unei bătăi între doi tineri. O fi împrumutat Pintilie ideea din reconstituirea lui Calotescu? Posibil, fiindcă scopul reconstituirii Jafului, respectiv a bătăii între cei doi tineri este același: unul de propagandă educativă, filmul să fie dat la televizor să-l vadă toată țara, ca exemplu de vindecare a moravurilor rele.

Reconstituirea lui Calotescu a mai stat la baza unui film documentar creat de Alexandru Solomon, care a cercetat subiectul Jafului pe toate fețele, ajungând să ia un interviu chiar călăului principal, așa cum putem afla de pe Wikipedia. Unde ni se precizează că pe data de 28 iulie 1959, șase persoane mascate și înarmate au jefuit o mașină a Băncii de Stat a Republicii Populare Române, în care se aflau 1.686.000 de lei

După două luni de anchetă fără precedent, implicând mii de interogatorii și omorârea în bătaie a cel puțin unei persoane, casierul de bancă Gogan, Securitatea arestează șase persoane pe care le acuză de comiterea loviturii: frații Alexandru și Paul Ioanid (născuți Leibovici), soții Monica și Igor Sevianu, Sașa Mușat (născut Glanstein) și Haralambie (Harry) Obodeanu. Surpriza este totală, pentru că suspecții, foști ilegaliști de origine evreiască, aveau legături importante în cercurile puterii și ale Securității. Alexandru Ioanid, colonel de Miliție, fusese căsătorit cu sora Marthei Cziko, soția ministrului de Interne Alexandru Drăghici. Ancheta este încredințată serviciului condus de colonelul de securitate Gheorghe Enoiu, care reușește prin tortură să-i facă pe cei șase să-și mărturisească vinovăția. După anchetă, Securitatea a regizat un film al faptelor, Reconstituirea, cum am spus, obligându-i pe cei șase acuzați să-și joace propriile roluri și să-și recunoască vinovăția în fața camerelor de filmare. Pelicula a fost destinată doar uzului intern al nomenclaturii comuniste.

Pornind chiar de la acest documentar, s-au realizat alte două documentare: Reconstruction (2001) de Irene Lusztig, regizoare specialistă în astfel de filme, urmat la puțin timp de  Marele jaf comunist (2004), în regia lui Alexandru Solomon.  Gheorghe Enoiu, intervievat în filmul lui Solomon, afirmă despre Reconstituirea că „scenariul a fost scris chiar de mine”, și neagă că asupra celor șase suspecți s-ar fi exercitat vreo constrângere fizică. Afirmațiile lui sunt întărite pe peliculă și de subordonatul său, anchetatorul Gheorghe Blidaru.

Procesul celor șase „bandiți” s-a desfășurat între 20 și 22 noiembrie 1959 și a fost filmat de autorități. A fost un proces tipic anilor ‘50, în care inculpații au recunoscut toate faptele de care au fost acuzați. Cei cinci bărbați au fost condamnați la moarte și executați, iar Monica Sevianu la muncă silnică pe viață, ținându-se cont că era mamă a doi copii.

Oricine poate afla aceste date de pe Wikipedia. De aici începe totul. Au existat zeci de speculații, pentru ce s-a făcut acest jaf, cine l-a comis, ce s-a făcut cu banii furați? O opinie istorică spune că Jaful a fost considerată o acțiune sionistă, ca banii să fie dați puterii comuniste de la București pentru a elibera din țară 100 de mii de evrei și a-i trimite în Israel, așa cum avea să facă mai târziu Ceaușescu.

Speculații de tot soiul, care îi incriminau pe evrei. Mai ales că eroii Jafului nu erau „bandiți”, cum am văzut, erau valori, oameni de nădejde ai partidului, fiind membri PCR din ilegalitate, când PCR număra doar o mie de membri, majoritatea fiind evrei! Ca acești „bandiți” să ajungă personalități de seamă în România Populară, oameni de încredere, care, iată, deși își luaseră nume românești, și-au dat arama pe față, au arătat ce periculoși sunt evreii, pe care țara-mamă i-a luat la sânul ei! În această lumină se adună toată uimirea legată de acest jaf, considerat cel mai mare din istoria României. Nu suntem în America, spune un anchetator, pe vremea lui Dillinger!

A planat, așadar, această realitate, care s-a transformat în legendă, o legendă a evreilor care spune că la binele pe care țara l-a făcut pentru ei, răspund cu fapte criminale!

Și iată că acum, plecând tot de la documentarul lui Calotescu, Reconstituirea, cum este precizat pe genericul final, fără a fi indicat numele regizorului, un alt regizor evreu, Nae Caranfil, să facă filmul Closer to the Moon / Mai aproape de lună (2013), în care să-i reabiliteze pe evrei, pe cei cinci (în loc de șase) „bandiți”, ba, mai mult, să ridiculizeze România comunistă, să arate ce idioți conduceau țara, precum ministrul de interne încornorat, care zbiară ca o fiară.

Adică ce demonstrează Nae? Că jaful nu a fost jaf, a fost o filmare, o înscenare, o reconstituire a unui jaf imaginar. Și jaful ca atare a fost o înscenare, pentru o filmare, și reconstituirea jafului a fost tot o înscenare pentru o nouă filmare. O dublă înscenare.

Iar cea mai mare înscenare, care ne îndepărtează și mai mult de adevăr, este chiar filmul Closer to the Moon, care îi trimite pe eroi pe lună. De ce să fim împușcați, spune Max, unul dintre bandiți, și să nu fim trimiși pe lună, să ajunem acolo înaintea americanilor?! Îi spune asta ministrului turbat. O fantezie à la Méliès! Degeaba ne ambalăm, acest film e crazy, nu trebuie luat în serios.

Nu e prima dată când observ că Nae Caranfil are o plăcere crazy, ca și sadicul Adrian Scârbu, de a banaliza, de a ridiculiza marele teme, miturile naționale sau subiectele istorice, precum a făcut și în filmul Restul e tăcere (2008), o altă speculație cu titlu shakespearian, parodiind primul film istoric românesc, și chiar al lumii, Independența României (1912). Asta e vocația lui, de parcă nu ar avea alte subiecte, atacă ceea ce nu se fluieră! Cu ce scop? Cum nu reușește să ne arate în ce scop s-a făcut Marele Jaf, așa este și filmul său, nu are nici un scop. El demitizează multe aspecte colaterale, dar nu poate demitiza Adevărul.

Sigur că Closer to the Moon e o fantezie, fiindcă toate personajele au alte nume, nu mai apar frații Ioanid, sunt date tot felul de informații deliberat greșite, să fie denaturat complet subiectul. În loc de șase bandiți, sunt cinci, al șaselea, „necunoscut”, fiind băiatul lui Alice Bercovici, care filmase prima înscenare. Alt moment neverosimil, cu un băiat care se refugiază în „petrecerea finală”, o zi de sărbătoare a evreilor, care dansează cu foc un dans tipic evreiesc, montat în paralel cu executarea la Jilava a bandiților! Eroul filmului este capul bandiților, Max Rosenthal (Mark Strong), cel cu ideea Jafului. Bandiții erau oameni cu situație, aveau de toate, ce sens avea să se sinucidă pentru că i-ar fi decepționat felul cum a evoluat comunismul (ce conștiință de martiri!) pe care ei l-au visat sau l-au adus de la Moscova. Și ce nevoie aveau să se avânte într-o afacere fără sens, fără valoare, dacă ne gândim și la faptul că suma furată era în lei, nu în dolari sau lire!

Însăși filmarea nu mai este regizată de echipa oficială, ci de bandiți, dat fiind că regizorul oficial este mereu beat, bea numai votkă, și dormea la filmare (o sugestie la Calotescu?). Max devine regizorul principal. Bandiții își regizează propria înscenare. Apoi Caranfil inventează și un evreu patriarhal, Zigler, care le știe pe toate. Prin el, regizorul demitizează complet toată povestea. El este personajul „cordon ombilical” pentru care posturile „Europa Liberă” și „Vocea Americii” sunt vocea Adevărului. La bătrânul Zigler și soția sa stă în gazdă operatorul filmului, numit Virgil, un personaj neverosimil, care asistase la Jaful din Piața Martirilor (!!), și peste noapte decide să se facă operator! Când Alice Bercovici profită de o ceartă pe platoul de filmare și se strecoară pe o stradă lăturalnică, Virgil o urmărește și o duce acasă la el, la familia Zigler, și o prezintă ca logodnica sa. Actrița Vera Farmiga (o notorietate americană, nominalizată la Oscar) joacă remarcabil personajul Alice, la concurență cu marile filme americane cu bandiți. Mă mir că nu a fost distribuită în acest rol Maia Morgenstern, probabil ar fi cerut cât tot devizul filmului, o co-producție minimalistă. Alice îi povestește aici lui Virgil, între două momente de dragoste, cum s-a născut ideea jafului, care i s-a părut și ei o nebunie, oricum, ceva total crazy, taxând-o drept un joc de-a moartea.

Dar numai niște oameni crazy pot să aplaude Judecătorul care le pronunță condamnarea lor la moarte. E un extaz al morții, ca în miturile descrise de Mircea Eliade? Însă evreii sunt atei, ei nu cred în fericirea de a ajunge lângă Yahve, sunt ca Netanyahu, a ucide și a fi ucis este suprema lor rațiune de a fi. Sunt de neînțeles. O fi asta o filozofie originală, să faci pe pielea ta asemenea experimente!

Numai că Nae al nostru nu ține seama de tragedie. Comedia ca parodie este excelentă, dar ce facem cu tragedia, fiindcă patru (în realitate 5) din cei 5 bandiți au fost executați. Al cincilea bandit, femeia, a scăpat, fiindcă, cu puțin înainte de execuție, s-a descoperit că e însărcinată (cu cine, cu Virgil?!) și i-a fost comutată pedeapsa la închisoare pe viață, iar în 1964, când a fost marea grațiere, ea să fie eliberată și expediată în Israel!

Acei oameni au fost împușcați, nu a mai existat nici o cacealma. Față de toate variantele cazului, varianta lui Caranfil introduce ambiguitatea totală, golurile logice și umorul. E un umor tipic evreiesc, ca în filmul Rabin, the Last Day, al lui Amos Gitai. Nici Polanski, în Lista lui Schindler, nu e departe de o asemenea viziune. Marea problemă la care nu răspunde nici Caranfil este: De ce au ales cei cinci bandiți să moară? Ca să ridiculizeze puterea comunistă? Să se spună că asta au vrut, să se sinucidă, să comită acest act de sacrificiu inutil. A vrut să arate Nae ce supereroi sunt evreii? Că nu au nici un Dumnezeu, că viața nu e așa de importantă, e o bagatelă, față de demnitatea fără asemănare a rasei? Să vedem cum arată reprezentanții unici, cât sunt de neînfricați, ai „poporului ales”? Astfel, ca în Texas, „bandiții” devin eroi, personaje simpatice, pozitive, monstruoasă e doar epoca în care trăiesc, oribilă, bestială. Dar nu ei au adus pe tancurile sovietice această epocă? Așa epocă, așa eroi! Dar cine a știut acest lucru, anume că bandiții au vrut să dea o palmă epocii lui Stalin? Până la filmul lui Caranfil, nu l-a știut nimeni. E ipoteza lui, că totul a fost un joc de-a moartea.

Exceptând acest lucru, adică esențialul, lipsa de date privind scopul jafului, parodia este realizată remarcabil. Regizorul a apelat la actori străini, iar limba vorbită este engleza, nu româna, ceea ce este iar o greșeală față de adevăr, este tot o găselniță, o cacealma, ca un event pur românesc să fie jucat de o trupă de actori străini, englezi, americani, polonezi: Vera Farmiga (Alice), Mark Strong (Max Rosenthal), Harry Lloyd (Virgil), Anton Lesser (Holban), Joe Armstrong (Răzvan), Christian Mckay (Iorgu), Tim Plester (Dumi), David de Keyser (Moritz), Frances Cuka (Sarah), Marcin Walewski (Mirel), Allan Corduner (Flaviu), Paul Jesson (manager studio), John Henshaw (judecătorul). Doar Sonia, soția ministrului, a fost interpretată de o româncă, Monica Bârlădeanu. Echipa de filmare a fost de la noi, având în componență excelenți artiști, ca Marius Panduru (imaginea), Doina Levința (costume), Cristian Niculescu (scenografia). Filmul nu are succes la public, probabil că spectatorii lui adevărați se află pe lună.

 

Grid Modorcea, Dr. în Arte