LUCEAFĂRUL VIEȚII – partea a doua

 

(poezia a fost transmisă prin dicteu automat pentru ca OMUL să cunoască scopul și înțelepciunea care a orânduit totul)

Când totul nu era nimic,

Nimicul era totul.

Când necuprinsu-atât de mic,

În el păstra pivotul.

Acesta singur se mișca,

Pornit de-un dor de ducă

 Și-n juru-i totul se schimba

Vibrând ca o nălucă.

Atunci, dintr-însul s-au desprins

Frânturi nenumărate

Împrăștiindu-se ntr-adins

Să miște tot...  departe...

Vârtejul astfel se născu,

Croindu-și drum în mare.

Și forța lui mereu crescu,

Din ce în ce mai mare.

Și se-ncuiba atât de strâns

În sâmburele-atomic,

Că-l ridica la rang de ins,

Eternul cosmogonic.

Puteri imense deținând,

Pe sine se preface.

Și-n jur vecinii adunând,

Imense blocuri face.

Și-n fierbințeală de mișcări,

S-aprind și alerg prin spațiu,

În grupuri ce-și resorb din zări,

Viață și nesațiu.

Și-apoi mereu s-au tot ivit

Prefaceri complicate,

Umplând tot spațiul infinit

Cu lumi frumos grupate.

Sunt universuri ce roiesc

În ritmuri minunate,

De-armonioase legi cerești

Conduse și-nzestrate.

Ființe organizate apoi,

În ele nasc năvalnic,

Dând lumi de spirit și noroi,

Cu trai măreț și jalnic.

Cugetătoarele când vin,

Gândirea ia ființă,

 Născând pe rând, sub scut divin,

Iubire și credință.

OMUL:

N -am înțeles încă de-ajuns

Din cele spuse, frate.

Cam unde-o fi cel nepătruns,

Ce-n mână ține toate?

Spiritul:

Așteaptă, ai răbdare-un pic,

Nu-i treaba prea ușoară.

Când eu te-ntreb câte ceva,

Răspunde-mi într-o doară.

Și-atunci, tu însuți vei afla

Răspunsul, chiar în tine,

Privind adânc, privirea ta.

Te va-ndruma spre bine.

Când flori de gheață cad de sus

Re-mpodobind natura,

Prinzând din zbor un fulg,

Ce-ai zis, când i-ai văzut structura?

OMUL:

Ce forță-n stea, de prefăcu

În fin balon de apă?

Nu spui nimic, n-ai viață tu,

Sau vocea ta îmi scapă?

SPIRITUL:

Nimic, deși ar fi ceva?

Îți trebuie-ndrumare.

Te-oi ajuta, căci vrerea ta

E o forță foarte mare.

Mă bucur că n-or fi-n zadar

A mele străduințe.

Voi mai aprinde înc-un far

În calea biruinței.

Te voi urma oriunde-ai fi,

Voi sta cu tine alături

Și orice piedici s-or ivi,

Vei ști să le înlături.

Deci, iată calea! Poți să pleci.

Ai mult de mers: o viață,

Dar nu uita, prin orice treci,

S-asculți a mea povață...

PREZENTATORUL:

Și a plecat plin de curaj

Și de nădejdi, de vlagă,

Să vadă ce fel de miraj,

Formează lumea-ntreagă.

Ajunge-n munți.Privi uimit

A codrilor destine,

„Să urc, deși sunt obosit.

Mi-e dor de înălțime”.

Suind, de ploaie fu cuprins,

„Ce baie minunată!

Și oboseala am învins

Și aerul mă-mbată”.

Ce fericit aș fi aici,

Să duc o viață-ntreagă,

Cu oi și câini, cu oameni mici

Ce știu să mă-nțeleagă.

Să văd de sus întinsul larg,

Cu răsărit de soare.

Dup-a-nălțimilor catarg,

Să-mi port gândirea-n zare.

Spre lumi de aur și de vis,

Spre stele sclipitoare.

Rămân aici, e paradis

Și farmec și splendoare.

Dar ce păcat că n-am aripi.

Aș trece peste creste,

Peste păduri și peste râpi,

Ca șoimul din poveste.

Dar, dintr-odată-un vânt purtă

Un zumzet de motoare

Privirea-i tristă se-ndreptă

Spre un punct lucind în soare.

Păru că e un animal

Ca toate celelalte.

Dar nu, e-un monstru de metal

Purtat de forțe-nalte.

 

                         OLIMPIA MURESAN, UZPR