(Partea a IV-a)
3.Mo Zi și școala sa
Moismul, curentul întemeiat de Mo Zi (Mo Di), a fost până în secolul al
III-lea î.Cr. marele rival al confucianismului. La fel ca în cazul altor
gânditori antici chinezi, datele din biografia filosofului sunt în egală măsură
sărace și nesigure: a trăit aproximativ între anii 479-381 î.Cr., s-a născut în
regatul Lu taman în anul morții lui Confucius și se pare că a avut legături cu
regatul Song (actualul Hunan). Foarte priceput în materie de apărare militară,
se presupune că această calitate l-ar fi impus în atenția unor principi și că
ar fi colaborat cu ei.
La fel
se presupune că, fiind originar din Lu, Mo Di s-a instruit după Clasicele lui Confucius, în special după
Shi jing (Poezia) și Shu jing (Documentele). Întrucât admira
simplitatea, însușirea ce ar fi caracterizat viața din vremea vechilor dinastii
Xia și Yin (Yu cel Mare era eroul său favorit), Mo Di critica ceea ce era mult
îndrăgit de către confucianiști – instituțiile dinastiei Zhou.
Aidoma
altor cărți antice chineze, Mo zi
este o colecție de scrieri aparținând reprezentanților școlii: câteva capitole
cuprind convorbiri în care Mo Zi își expune ideile, altele sunt scrise mai
târziu, iar cinci capitole sunt consacrate aforismelor despre logică, științele
naturii și morală.
Marea
diferență dintre confucianism și moism vizează înseși fundamentele lor
doctrinare: iubirea circumstanțială sau ierarhică (Ren) în cazul primei orientări, dragostea universală sau egalitară (Jian ai) pentru cea de-a doua.
Desigur,
recunoaște Mo Zi, Ren-ul confucianist
înseamnă iubire, dar o iubire limitată, asta deoarece „ai datoria să-ți iubești
în primul rând propriii părinți”. Dar iubirea universală (egalitară),
deopotrivă pentru toți, este net superioară celei de tip Ren, prin aceea că evită conflictele ce rezultă dintr-un sentiment
mai slab față de alți părinți și față de patrie.
Teza
iubirii universale este argumentată de Mo Zi cu ajutorul interesului și al
rațiunilor religioase. Astfel că, fiind
omul funciarmente egoist, temeiul judecății și acțiunilor sale va fi
întotdeauna atât de practic-utilitar, încât până și iubirea față de semeni va
fi condiționată/dimensionată în funcție de profitul ce-l poate obține de pe
urma ei: „Cel ce-și iubește aproapele va fi neaparat iubit, cel ce face
servicii aproapelui va fi neaparat răsplătit; iar cel ce urăște va fi urât și
cel ce face rău, de rău va avea parte”.
Dacă
absența iubirii creează neînțelegeri și tensiuni între indivizi, între state ea
generează conflicte și războaie. Mo Zi condamnă cu hotărâre orice război de
agresiune, arătând că pagubele sunt de fiecare dată mult mai mari ca avantajele
obținute de pe urma unei victorii militare.
În fine,
ne înștiințează Mo Zi, iubirea universală trebuie completată, iar prin aceasta
întărită, cu virtuți precum cumpătarea, economia și renunțarea la lux. Da, căci
podoabele și lucrările somptuoase, inevitabil duc la scăderea nivelului de trai
al celor mulți, motiv pentru care statul și clasele aristocratice măresc impozitele
și corvezile. Dar exagerând în susținerea acestei idei, filosoful ajunge să
condamne toate artele frumoase, îndeosebi muzica cea mult apreciată de
confucianiști. De asemenea, Mo Zi condamnă excesiva durată a doliului impus de
rituri și marea risipă din decursul funeraliilor.
Prin
depășirea sferei profitului, iubirea universală dobândește o bază religioasă,
loc în care din nou Mo Zi se deosebește de confucianiști. Într-adevăr, pentru
că dacă aceștia se arătau rezervați până la discreție în chestiuni de ordin
religios, gânditorul nostru credea cu tărie într-o divinitate suprem (Cerul sau
Cel de Sus) și în spirite. Deoarece Cerul este conceput de Mo Zi ca o Ființă ce
iubește binele și urăște răul, ca împărțitor al dreptății (răsplătește pe buni
și pedepsește pe răi) și ca atotiubitor de oameni (aprobă dragostea dintre ei
și dezaprobă discordia), iubirea universală propovăduită de el este „conformă
cu voința divină”.
Nu numai
că Mo Zi credea în demoni și spirite (Confucius se abținea să discute despre soartă,
minuni și duhuri), dar întrebuința următoarele argumente pentru a dovedi
existența acestora:
a)Înțelepții
antici atestă existența lor;
b)De-ar
fi numai folosul de pe urma prieteniei cu ele și tot e de dorit ca spiritele să
fie venerate și să li se aducă ofrande;
c)Credința
în spiritele atotvăzătoare și perfect juste ține oamenii pe calea virtuții,
pentru că fără teama de pedepsele supranaturale, aceștia se îndepărtează de ea
la prima ocazie.
Cu toată
credința în spirite, Mo Zi a combătut fatalismul și predestinarea, considerând
că omul este autorul propriului destin, că Cerul și spiritele nu sunt decât
niște judecători drepți și că ordinea sau dezordinea din societate depind numai
și numai de capacitățile organizatorice ale cârmuitorilor.
Socotind
că politica nu poate avea alte scopuri în afară de îmbogățirea poporului și de
sporirea lui numerică și mai socotind că regele
este reprezentantul Cerului pe pământ, Mo Zi preconizează un regim copiat
după cel despre care crede că a funcționat la începuturile civilizației – regele
să fie ales dintre cei mai virtuoși cetățeni și apoi să fie ajutat în misiunea
lui de către înțelepți!
Predarea
dialecticii în școala moistă, o școală foarte bine organizată (ca un fel de
sectă cu ținută religioasă și disciplină severă), întotdeauna a ocupat un loc
de prim rang. Cerându-le discipolilor să argumenteze corect, Mo Zi a imprimat
dialecticii un prim impuls, pe care succesorii săi, preocupați mai mult de
teorie, l-au concretizat în definiții, aforisme foarte concise și eseuri
logice.
Cu toate
că n-au ajuns la o adevărată teorie a cunoașterii, meritul acestor
dialecticieni constă în aceea că „au știut să dea o mai mare precizie gândirii”
(M. Kaltenmark), că au căutat moduri de raționare corectă și că, prin denunțarea
modului defectuos de folosire a numelor, au avut relații cu Școala Numelor. De
altminteri, formulele paradoxale ale acestora (îndeosebi ale lui Hui Shi și
Gong Sunlong) figurează în cartea Mo zi.
4.Școala Numelor
Cei mai cunoscuți sofiști, care – mai mult sau mai puțin legați de școala
lui Mo Zi – au avut preocupări de logică și de arta discursului, au fost, după
cum spuneam mai sus, Hui Shi și Gong Sunlong.
Contemporan
cu Zhuang Zi, Hui Shi a fost nu numai prietenul, ci și adversarul acestuia de
idei. În cartea Zhuang zi, Capitolul
33, sunt incluse câteva dintre paradoxurile sale: multe dintre ele sunt obscure
și, ca atare, lipsite de interes, dar unele cu adevărat constituie concluziile
extrem de subtile ale cercetării unor probleme de logică.
Ideea
centrală a cugetării lui Hui Shi era unitatea universală („Universul este
Unul”), de unde trăgea concluzia morală că trebuie iubite printr-o dragoste
universal-moistă toate ființele, nu numai oamenii. Pentru a dovedi această
unitate, el evidențiază cu ajutorul paradoxurilor relativitatea fenomenelor
(diferențele se contopesc în întreg și individualul în universal),
conceptualizări care fac ca filosofia sa să semene cu cea a lui Zhuang Zi.
Foarte
important pentru uimitorul sincronism cultural și filosofic al vremii,
sincronism ilustrat de mai multe ori în această lucrare, este faptul că cele
mai izbutite paradoxuri ale gânditorului chinez („Ceea ce n-are grosime nu
poate fi stivuit, dar se poate întinde pe o mie de li”; „Fie o prăjină de un
picior lungime: dacă în fiecare zi o tai în două, poți continua așa la
nesfârșit, timp de generații, fără să-i dai de capăt”; „Zborul unei săgeți
aruncată cu putere este făcut din timpi în care aceasta nu este nici în
mișcare, nici oprită”), par prelungiri ale sofismelor lui Zenon din Eleea
(zborul săgeții, întrecerea dintre Ahile și broasca țestoasă). Spun
„prelungiri”, din pricina micului decalaj în timp dintre cei doi: Zenon a trăit
în secolul al V-lea î.Cr. (490-430), iar Hui Shi în secolul al IV-lea.
Prin
aceste subtile paradoxuri, Hui Shi vroia să demonstreze, ne înștiințează
Kaltenmark, „inconsistența ideilor preconcepute despre conceptele de mărime,
întindere, timp sau mișcare”.
Gong
Sunlong (circa 320-250 î.Cr.) profesează idei complet opuse celor susținute de
Hui Shi și de daoiști. Fiind preocupat de „corectarea numelor”, idee potrivit
căreia fiecărei realități trebuie să-i corespundă un termen cu sens precis, el
nu doar că nu înglobează toate ființele într-o unitate, dar insistă asupra
diferențelor dintre ele.
Două
chestiuni i-au asigurat neuitarea în filosofia chineză: (a)„Calul alb” nu este
„cal” și (b)Deosebirea dintre „tare” și „alb” într-o „piatră albă”.
Dar cu
toate că au pus bazele unei logici, operele celor doi, în general puțin
cunoscute, nu s-au bucurat de succesul meritat, chinezii – ne spune Kaltenmark
– fiind mai interesați „de arta de a califica decât de modul de a raționa”.
5.Școala Legilor (legistă)
Pentru a construi temeinic ideea de Stat, Lege și randament economic, de
progresele Școlii Numelor (Ming jia) a știut să profite mult mai realista Fa
jia (Școala Legilor). A apărut prima dată în Qi, cel mai puternic dintre
toate statele din prima jumătatea a secolului al VII-lea î.Cr., a continuat în
cele trei regate în care acesta s-a divizat (403 î.Cr.) și a atins apogeul în
regatul Qin: datorită reformelor inspirate de legiști, acest stat a devenit
suficient de puternic ca să-și învingă rivalii și să poată înfăptui în anul 221
î.Cr. unitatea Chinei.
Prima
lucrare cu caracter legist, atribuită unui ministru al statului Qi din secolul
al VII-lea, se intitulează Guan zi, o
lucrare compozită, care redă discuțiile purtate de cărturarii invitați la
academia din capitala respectivului regat. Dar cei mai faimoși legiști sunt
Chang Yang, mort în anul 333 î.Cr. (a fost ministru în Qin, lui datorându-i-se
introducerea reformelor care au stat la originea puterii militare regatului), dar mai ales Han Fei (mort în
anul 233 î.Cr.).
Fost
discipol al lui Xun Zi și aflat în slujba regatului Qin, Han Fei este autorul
cărții Han Fei zi, tratatul în care
sunt sintetizate doctrinele școlii.
Principala idee a școlii este aceea că atât pretinsele virtuți confucianiste
cât și riturile (li) trebuie respinse
și înlocuite cu supunerea tuturor față de lege (fa). Întrucât de la această supunere nu sunt exceptați nici măcar
aristocrații, universalitatea legii devine aproape un principiu metafizic.
Dar
legiștii nu caută, aidoma confucianiștilor, să restrângă între anumite limite
autoritatea monarhului, ci – dimpotrivă – sunt adepții despotismului (prințul se confundă cu statul, „Statul sunt eu!” va
susține Ludovic al XIV-lea peste aproximativ 2000 de ani, și propria sa valoare
morală sau intelectuală este irelevantă), astfel că , suprimându-se vechiul
sistem al ierarhiilor intermediare, în final rămân doar două forțe: despotul și
supușii. Firește, cei din urmă fără niciun drept, în schimb striviți de
obligații.
Împrumutând
filosofia politică de la Lao Zi (imparțialitatea distribuirii legilor, singura
virtute pretinsă principelui, este comparată de legiști cu Dao), adepții legismului consideră că principele cîrmuitor dispune
de două mijloace eficiente: sancțiunile negative (xing) și cele pozitive (de),
respectiv pedepsele și recompensele. La drept vorbind, legiștii contau mai mult
pe pedepse decât pe recompense pentru obținerea maximului de hărnicie în muncă
și de osârdie în luptă, cele două însușiri de căpetenie cerute la supușii din
acele vremuri.
Han Fei
reușește să adapteze wu wei (doctrina
nonacțiunii) la guvernare, prin creerea imaginii „principelui luminat”. Acesta,
în înaltul poziției sale rămâne în mod aparent inactiv, în timp ce supușii
tremură la picioarele sale. Voința despotului fiind „perfect autonomă și secretă” (subl. mea, G.P.), el poate să
procedeze astfel încât „supușii să acționeze spontan în sensul dorit”. Iată de
ce el lasă funcționarii să acționeze: ca să poată culege roadele și gloria
izbânzii lor și să-i poată pedepsi în caz de eșec!
Odată
promulgată, legea devine intangibilă și nici măcar principele nu mai poate
interveni pentru a-i modifica aplicarea, funcție juridică ce se traduce prin
supunerea tuturor în fața legilor, indiferent de viciile cu care aceasta s-a
născut, lucru care în constituțiile statelor moderne a căpătat formularea:
Nimeni nu este mai presus de lege!
În
schimb, principele posedă acea tehnică guvernamentală a „rețetelor”, care, bine
folosite, fac din el un „cârmuitor luminat” prin buna lui informare. Vasăzică,
reiese din Han Fei zi, principele are
datoria să știe tot ce se petrece în regat prin mijloace de felul următor:
declarație obligatorie, solidaritate penală și critica mărturiilor.
Punând
în joc „procedee logice ale căror antecedente se găsesc la dialecticienii
școlii lui Mo Zi”, Kaltenmark crede că cel de-al treilea mijloc (critica
mărturiilor) este de departe cel mai interesant dintre mijloace. Cu
completarea că, preocupată doar de fapte și complet insensibilă la considerente
de ordin moral, dialectica legistă a pus accentul pe interes și teamă, cele
două instrumente prin care pot fi conduși oamenii.
În
concluzie, întemeind și promovând o artă politică practică și eminamente
materială, se poate spune fără teama de-a greși că filosofia legistă este
diametral opusă umanismului în general, celui confucianist și moist în special.
Cu toate
că pe ansamblul ei influența legistă a fost negativă, până și detractorii
acestei doctrine au avut tăria morală să recunoască că metodele legiștilor, între
anumite limite, au contribuit în perioada lor de glorie la îmbunătățirea vieții
țăranilor. Spiritul legist nu a dispărut cu totul atunci când împrejurările
care i-au dat viață și-au încetat existența, ci el se regăsește în întreaga
istorie a dreptului chinez, un drept esențialmente penal și, după cum se vede
în zilele noastre, tocmai de aceea eficient.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu