Această
temă despre, să-i spunem, “genul epistolar “, sau despre “literatura şi arta
epistolară “stârneşte multe discuţii. În primul rand pentru faptul că sunt
epistole romanţioase ca Noua Heloisă sau Manoil care nu ne mai spun nimic. La
fel se nasc întrebări referitor la unele corespondenţe ale scriitorilor, care
rămân doar ca valori informative.Se mai consideră Provincialele lui Pascal sau
corespondenţa lui Flaubert ca fiind parte din acelaşi gen. Există o confuzie pe
care o întreţin unii specialişti şi chiar unele dicţionare ce ţine de
prejudecăţi documentaristice, având ca efect imprecizia termenilor şi
subestimarea unor valori de prima mărime despre genul epistolar. Scrisoarea,(
fără să ne gândim la Scrisorile persane ale lui Montesquieu, care sunt adevărate
eseuri politice, nici la Scrisorile lui Eminescu, nici la Scrisorile lui Ghica,
toate fiind capodopere), particulară, “familiară “, aşa cum au practicat-o
scriitorii şi persoanele particulare, cum au făcut-o Cicero, Doamna de Sevigne,
Voltaire, M.Kogălniceanu, Al.Odobescu, I.L.Caragiale, Duiliu Zamfirescu, etc.La
prima vedere, scrisoarea, pare a fi un simplu mesaj ce emană de la emiţător
către destinatar, fără să implice vreo intenţie artistică declarată, în sensul
operei literare.Gustave Lanson în Histoire de la literature francaise, Paris,
1923, subliniază că scrisoarea este expresia câtorva emoţii, a câtorva clipe de
viaţă, surprinse de către subiectul însuşi şi fixate pe hârtie. La care eu
adaug un fapt ce se petrece sub ochii noştri.Este vorba despre emailurile de pe
internet dintre doi sau mai mulţi corespondenţi.Dar despre acest lucru vom
vorbi într-o altă lucrare.Se pune întrebarea ce conferă scrisorii valoarea
artistică? La această întrebare vom răspunde împreună cu alţi cercetători, de
la Lanson, Lovinescu, Cioculescu şi G.Călinescu, care toţi scot în evidenţă că
talentul epistolar al emitentului conferă valoare artistică scrisorii.Există o
vocaţie epistolară, aşa cum există o vocaţie poetică şi una critică.Caragiale
simte nevoia permanentă a dialogului şi a sociabilităţii volubile, rezolvate şi
epistolar,Creangă rămâne un monologant, trimiţând scrisori foarte rar şi de
obicei în mod oficial şi uneori confesiv.Corespondenţa lui Duiliu Zamfirescu
prin calităţile ei tinde să pună în umbră romanele şi poezia sa. Iar la ion
Slavici scrisorile sunt inexpresive, incomparabile cu Moara cu noroc sau Popa
tanda. Elementele primordiale, care duc scrisorile în zona artei sunt:
personalitatea şi talentul care ne indică numai sursa, cauza valorii, nu şi individualitatea
ei.G.Lanson precizează că valoarea epistolei creşte în raport cu nerespectarea
normelor şi că sunt atâtea modele câţi epistolari sunt.Particularităţile
scrisorilor sunt naturaleţea, spontaneitatea şi sinceritatea. Condiţia sine qua
non generând valoarea estetică a scrisorii.Camil Petrescu care a fost un
teoretician al scrisului anticalofil şi preţuitor entuziast al documentelor
nealterate prin imistiunea „stilizării “( Vd.Amintirile colonelului Locusteanu
), subliniază că epistola care tinde spre artă trebuie să aibă o singură
calitate:autenticitate.Paginile, întradevăr, epistolare care interesează
istoricul literar, sunt cele ce au un farmec autentic, în care autorul se
găseşte la polul opus 11 artificialului, a stilului cu dinadins căutat, a expresiei
pedante, a pozei, adică se situează într-un unghi de unde să ne apară
nemistificată personalitatea emiţătorului. Corespondenţele care au devenit
literare cum sunt ale Doamnei de Sevigne, George Sand sau Flaubert sunt
capodopere de naturaleţe şi autenticitate. Marii epistolari, cum a fost
Voltaire care trimitea 20-30 de scrisori pe zi, în anumite perioade, n-ar putea
fi imaginaţi fără natureleţea spontaneităţii. Practc, ei n-au timp să
„elaboreze “, chiar dacă ar dori s-o facă. George Călinescu în Genul epistolar
din volumul Scriitori străini, E.L.U.1967, nota:”Scrisoarea în general uzează
de anume convenţii, de procedee retorice specifice, şi oricine ştiind că are un
public, fie şi de o singură persoană, compune mai mult sau mai puţin conştient.
Cât despre scriitor, acesta, având obişnuinţa, pe de o parte, de a transforma
totul în ficţiune, de a se transport ape sine în plan ideal, iar pe de alta,
intuind că scrisorile sale vor cădea pe mâinile posterităţii, el e mai atent ca
oricare altul la compoziţie “. O disciplină, deci, guvernează şi scrisoarea, în
fond o manieră utilă oricărei activităţi intelectuale. Epistolarul nu i se
poate sustrage acestei discipline, cum nu poate să nu respecte gramatica. Un
autocontrol funcţionează oricum.Caragiale îşi redacta scrisorile cu
minuţiozitate şi scrupul de bijutier, fără să ştirbească naturaleţea. Dar,
sinceritatea nu trebuie absolutizată. Ea depinde de relaţiile dintre emiţător
şi receptor, de temperament, de starea psihică a celui care scrie epistola, de
politeţe şi spiritul curtenitor.Pompoasele declaraţii ale lui Voltaire către
Frederic II spre a-i flata orgoliul de rege-filosof, noi cititorii le receptăm
ca fiind false.Tot aşa sunt unele contraziceri ale lui Flaubert din scrisorile
scrise mort de oboseală în timp ce redacta renumitul său roman.În aceaşi
situaţie sunt şi Scrisorile din exil de I.Eliade Rădulescu în care mereu se
plânge de închipuitele cabale ce se urzesc în jurul său. Sinceritatea
scrisorilor nu trebuie înţeleasă ca totală şi intangibilă, iar în materie de
estetică şi istorie literară, se impune o confruntare permanentă cu opera sau
cu alte documente ale vremi. Alături de naturaleţe, sinceritate, spontaneitate,
ce sunt caracteristicile artei epistolare, mai adăugăm plăcerea de a scrie
scrisori, ca o prelungire a conversaţiilor dincolo de salon, obicei ce-şi
găseşte originea în societăţile rafinate, cu ecouri şi în secolul al XIX-lea
românesc, cum ar fi Alecsandri sau Odobescu. E o consecinţă firească a
talentului epistolary, care acţionează nu din motive exterioare, ci din
impulsuri proprii, descătuşând bucuria de a se afla mereu în dialog, a se
consuma, uneori cu rezultate surprinzătoare, într-o causerie al cărui singur
adevăr beneficiar e posteritatea. Jean Cocteau remarcă undeva că după ce sunt
primate”scrisorie încep a trăi în inactualitate “, dar că ele dau la iveală” ca
prin minune o actualitate cu totul nouă“. Nimeni nu bănuia că prozatorul
Kogălniceanu va supravieţui prin misivele berlineze de la 18 ani, cunoscute
numai de familie, şi nu prin temerarele lui tatonări epice. În aceaşi situaţie
se află Duiliu Zamfirescu care avea în scrisori preocupări estetice. Dacă am
clarificat, în parte, identitatea speciei, acum încercăm să o integrăm în
categoria ei mai largă, pe care o denumim gen epistolar. Unele enciclopedii,
cum ar fi Larouse-Grand Dictionaire Universel, concentrează laolaltă sub acest
nume operele, cum ar fi romane, poeme, eseuri, discursuri,, care au adoptat
forma epistolară.Această metodă aplicată epocilor mai vechi nu este greşită.Dar
această practică, după ce am stabilit ce este epistola fictivă şi corespondenţa
particulară, când scrisoarea nu mai este considerată gen, o asemenea practică
este inacceptabilă.Noua 12 Heloisă, Clarissa Harlowe,Legăturile periculoase
aparţin romanului, aşa cum Epistola către fraţii Pisoni aparţine artelor
poetice în versuri. Genul epistola, desigur, avea un anumit înţeles în secolele
al XVII-lea şi al XVIII-lea, când scrisorile, ca expresie a lumii rafinate, cum
scriam mai înainte, se adresa deseori unui public fie şi de câteva personae, şi
alt înţeles mai târziu, adică în present, când ea se retrage în colecţii şi
arhive de manuscrise, aşteptând să fie descoperite. Voltaire continuă a fi
considerat şi astăzi unul din marii scriitori francez datorită scrisorilor lui,
mai ales prin calitatea lor excepţională, nu numai prin cantitate. Cum am
observat, astăzi, în epoca modernă, există o saturaţie de “literatură “ şi o
repulsie de regula dogmatică, de automatizarea vieţi şi, în acelaşi timp,
există o sete de autentic, de notaţia pe viu.Prin caracterul lor autentic, de
ignorare sau de respectarea minimală a normelor, de experienţă nemijlocită,
scrisorile, ca jurnalele, sunt foarte căutate şi citite.Textul romanesc,
fantezist şi ficţionalist nu prea mai este căutat. Cititorul de azi caută viaţa
adevărată şi trăită . Forţa analitică a epistolarului se însoţeşte adesea şi cu
alte virtuţi precum savoarea limbajului, cum îl descoperim la Kogălniceanu,
detaşarea obiectivă, concurând ficţiunea la Odobescu, capacitatea mimetică la
Caragiale, tensiunea intelectuală la Titu Maiorescu, expresivitatea
descrierilor la Duiliu Zamfirescu, ceea ce ne pune în faţa unor valori ce
depăşesc pe aceea a documentului nud. Când nu se constituie ea însăşi ca un
roman, prin bogăţia şi varietatea faptelor concrete şi prin involuntarul suflu
epic ce le animă, cum găsim în Scrisorile Doamnei de Sevigne, opera
epistolierului ne oferă elementele unui portret moral, posibilitatea unei
cunoaşteri mai adecvate a omului , cum se exprimă francezii “par lui-meme “.
Corespondenţa ne poate releva un minuţios jurnal psihologic, în care regăsim
cele mai fine mişcări sufleteşti, întotdeauna semnificative pentru destinul
unui unui creator, cum găsim la Proust şi Odobescu, ne poate introduce în
laboratorul, uneori atât de complicat, al scriitorului, şi atunci scrisorile
alcătuiesc un senzaţional jurnal de creaţie, ca în cazul lui Flaubert, duiliu
Zamfirescu sau Cehov. Valorile istorico-literare a corespondenţei i se adaugă
una ideologică, de cunoaştere, de propulsare a ideilor, uneori de-a dreptul
spectaculoasă.În cele vreo 18.000 de scrisori, Voltaire a sintetizat epoca lui
cu toate faţetele ei şi pe toate planurile: filozofie, politică, religie,
literatură, artă, sunt discutate cu o rară pasiune intelectuală. Corespondenţa
lui Flaubert este, practice, un tratat de estetică literară, scrisorile
paşoptiştilor de la noi, precum cele ale lui I.Heliade-Rădulescu, I.Ghica,
N.Bălcescu, compun prima istorie a revoluţiei şi în acelaşi timp ideologia ei,
întrucât sunt înţesate de consideraţii filozofice, sociale şi politice.Odobescu
şi Alecsandri, ca şi Odobescu, ia temperature morală a societăţii din vremea
lor, în timp ce Titu maiorescu şi Duiliu Zamfirescu dizertează despre teoria
realismului şi a rolului lui în roman. Opera epistolarului impune o investigare
din unghiuri variate, ea ne dezvăluie valori complexe, care dacă n-o înscriem
dintr-o dată în sfera artei, atunci în imediata ei vecinătate, în istorie, în
istoria literară, în mişcarea de idei a epocii. Epistola o putem trece în
cadrul elasticului gen epistolar, care pentru mine semnifică mai mult o noţiune
istorică decât estetică. Scrisoarea trebuie fixată în categoria ei proprie şi
înţeleasă modern, ca o operă, cu multiple posibilităţi de expresie.
Al.Florin
Țene
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu