Mulți ne critică de antisemitism, dar pe noi cine ne apără de antiromânism?

Există, în lumea contemporană, cuvinte care au căpătat o greutate aparte. Unul dintre ele este „antisemitismul”. Condamnarea antisemitismului este firească și necesară atunci când vorbim despre ură, discriminare, persecuție sau despre negarea drepturilor unui popor. Istoria Europei, cu tragediile ei, ne obligă să nu uităm unde poate duce intoleranța atunci când este transformată în politică de stat și în justificare pentru violență.

Dar există o întrebare pe care românii au dreptul să o pună, fără să fie acuzați pentru simplul fapt că o formulează: dacă antisemitismul trebuie condamnat, cine vorbește despre antiromânism? Cine apără demnitatea românilor atunci când România și românii sunt prezentați prin stereotipuri, dispreț sau generalizări nedrepte?

A apăra românii de antiromânism nu înseamnă a nega suferințele altor popoare și nici a minimaliza crimele trecutului. Nu înseamnă nici să întoarcem ura împotriva altora. Înseamnă, pur și simplu, să afirmăm un principiu al reciprocității: orice popor are dreptul la demnitate, iar prejudecata nu devine acceptabilă doar pentru că victima ei este română.

România a avut, de-a lungul istoriei, perioade dramatice. A cunoscut ocupații, războaie, pierderi teritoriale, dictaturi, sărăcie și decenii în care libertatea de exprimare a fost grav limitată. Românii au plătit un preț greu pentru existența statului lor și pentru apărarea identității naționale. Cu toate acestea, în spațiul public internațional, imaginea României este uneori redusă la clișee: corupție, sărăcie, hoție, incultură, „balcanism”, oameni inferiori sau incapabili să-și construiască propriul destin.

Uneori, asemenea reprezentări vin din necunoaștere. Alteori, din superioritate culturală. Iar alteori, ele sunt întreținute chiar de români care, din dorința de a părea mai europeni decât ceilalți, ajung să-și disprețuiască propria țară.

Aici trebuie să fim atenți.

Critica României nu este antiromânism. O societate democratică trebuie să accepte critica. Putem critica politicienii, instituțiile, corupția, administrația, presa, educația sau propriile noastre defecte. Dimpotrivă, o națiune matură trebuie să aibă puterea de a-și privi greșelile în oglindă.

Dar una este critica argumentată și alta este disprețul față de un popor întreg.

 

Când un român greșește, nu înseamnă că toți românii sunt vinovați. Când un politician român fură, nu înseamnă că poporul român este un popor de hoți. Când un cetățean român comite o faptă condamnabilă într-o țară străină, nu este justificat ca milioane de oameni să fie judecați prin prisma acelei fapte.

Aceeași măsură pe care o cerem pentru alții trebuie să o cerem și pentru noi.

De aceea, discuția despre antiromânism trebuie purtată cu inteligență și fără patimă. Nu avem nevoie de o competiție a victimelor. Nu avem nevoie să spunem că suferința românilor este mai importantă decât suferința altora. Suferința nu este o competiție.

Avem nevoie însă de memorie și echilibru.

Există o formă subtilă de antiromânism care nu se manifestă prin lozinci sau violență, ci prin repetarea permanentă a acelorași imagini negative. Dacă despre un român se spune că este „corupt”, iar despre un alt popor că există „indivizi corupți”, diferența de formulare poate deveni, în timp, o formă de prejudecată. Dacă despre România se vorbește mereu despre defecte, fără să fie văzute cultura, literatura, știința, sacrificiile istorice și contribuțiile oamenilor ei, atunci imaginea creată devine incompletă și nedreaptă.

România nu este doar ceea ce apare în știrile de seară.

România înseamnă Eminescu, Creangă, Caragiale, Blaga, Enescu, Brâncuși, Arghezi, Cioran, Eliade, Ana Blandiana, Al.Florin Țene, Ion Aurel Pop,și atâția alți creatori care au dus numele acestei țări în lume. România înseamnă sate, biserici, școli, biblioteci, profesori, medici, muncitori, cercetători, artiști și milioane de oameni care își duc viața cu demnitate.

România are și umbrele sale, dar are și lumina ei.

De aceea, întrebarea „pe noi cine ne apără de antiromânism?” nu trebuie interpretată ca o chemare la conflict. Ea este, mai degrabă, o întrebare despre egalitatea demnității.

Ne apărăm singuri, în primul rând, prin cultură.

Ne apărăm prin adevărul istoric, nu prin mituri fabricate. Ne apărăm prin educație. Ne apărăm printr-o presă responsabilă. Ne apărăm prin scriitori și istorici care refuză atât falsificarea trecutului, cât și idealizarea lui. Ne apărăm prin capacitatea de a spune ceea ce este adevărat despre noi, chiar atunci când adevărul nu ne avantajează.

Dar ne apărăm și prin refuzul de a accepta ca românul să fie transformat într-o caricatură.

Într-o Europă care vorbește despre diversitate, respect și drepturile omului, respectul trebuie să fie universal. Dacă este condamnabil să judeci un om pentru etnia sau originea sa, atunci este condamnabil și să judeci milioane de oameni printr-o etichetă națională.

Nu cerem privilegii pentru români. Cerem aceeași măsură.

Nu cerem ca istoria să fie rescrisă în favoarea noastră. Cerem ca ea să fie citită cu toate nuanțele ei. Nu cerem să fie ascunse greșelile trecutului. Cerem să nu fie transformate în vinovăția perpetuă a generațiilor care nu le-au comis. Nu cerem ca lumea să ne laude fără motiv. Cerem doar ca atunci când suntem criticați, critica să fie dreaptă, argumentată și lipsită de prejudecăți.

Adevărata apărare împotriva antiromânismului nu este ura față de cei care ne critică. Este demnitatea.

Un român care își iubește țara nu trebuie să-i urască pe ceilalți. Dimpotrivă. Patriotismul autentic poate coexista cu respectul pentru evrei, maghiari, germani, romi, francezi, ruși, ucraineni, americani sau pentru orice alt popor. Putem să ne iubim identitatea fără să negăm identitatea altuia.

Poate că aceasta este lecția cea mai importantă.

Antisemitismul trebuie condamnat. Orice formă de ură etnică trebuie condamnată. Iar antiromânismul, atunci când există sub forma prejudecății și a disprețului colectiv, trebuie de asemenea recunoscut și respins.

Nu pentru a construi un zid între români și ceilalți, ci pentru a apăra o idee simplă: fiecare om are dreptul la demnitate, iar fiecare popor are dreptul la respect.

De aceea, întrebarea rămâne deschisă și merită pusă în spațiul public:

Mulți ne întreabă dacă suntem suficient de vigilenți împotriva antisemitismului. Foarte bine. Dar noi îi întrebăm, la rândul nostru: cine veghează ca românii să nu fie judecați prin prejudecăți, stereotipuri și generalizări? Cine ne apără de antiromânism?

Răspunsul trebuie să înceapă cu noi înșine: prin cultură, prin adevăr, prin memorie și prin respectul pe care îl acordăm celorlalți și pe care avem dreptul să-l cerem pentru noi.

Pentru că demnitatea nu are naționalitate preferată. Ea trebuie să fie a tuturor.

Al. Florin Țene