”Inginer n-am fost niciodată, profesor am fost parțial, în schimb am fost tot timpul poet.”
1. Dacă un poem de-al dumneavoastră ar fi găsit peste o mie de ani, ce ați vrea să înțeleagă despre oameni și ce ați prefera să rămână un mister?
Ca să poată fi găsit va trebui injectat în pulpa unui virus, ca din pandemie în pandemie să poată sări pârleazul unui nicicum și niciunde, în desfășurare. Poemul va fi interpretat ca un loc al idealurilor, la pachet cu lipsa de prejudecăți, cu care mi-am badijonat sufletul, ca acesta să nu cadă, ca la cei mai mulți dintre semeni, în oastea burții.
Eu sper că inteligenței artificiale de atunci i se va ridica de emoție părul pe brațele de nichel compozit, luând o gură benefică de metafore și comparații, din alt timp, poate chiar pentru a se reda, fără prejudecăți, pe sine, sieși. Nu vor știi cei de ”mâine” însă că acel poem l-am luat dintr-o apă vie, de la poalele unor munți care s-au bătut în capete, și că el e buzduganul aruncat deliberat în viitor, pentru a se ridica o biserică dedicată celor care n-au uitat să viseze.
2. Ce parte din biografia dumneavoastră a fugit în poezie pentru a nu mai putea fi prinsă de istorie?
Toată biografia mea a fugit în poezie, ca o dulce boală, căreia i-am refuzat medicamentație, tocmai pentru a nu fi insensibilă la atâtea frumuseți interioare și exterioare, insensibilă ca un lemn, sau ca o piatră. Să mă ierte lemnul că-l jignesc, și de asemenea, piatra. Undeva, spuneam, cu maximă sinceritate: ”Inginer n-am fost niciodată, profesor am fost parțial, în schimb am fost tot timpul poet”. Am trăit de pe urma poeziei, plătindu-mă singur prin clipele lăsate gravide de uimirea de la tot pasul.
3. Dacă tăcerile pe care le-ați trăit ar alcătui o carte, care ar fi primul ei titlu?
Am să-ncep cu una dintre tăcerile mele: DIN NOU....TĂCEREA "La statuia lui Eminescu/ Tăcerea-i cu aldine,/ Conversăm subliminal,/ Prin cărți sibiline.// Ne-nfruptăm cu tăcere,/ Ca dintr-o pâine,/ Îmbuteliem tăceri,/ Pentru ziua de mâine.// Pentru când gălăgia,/ Mereu indecentă,/ Va naște gălăgie/ Încă din placentă.// Orice intrus/ Este binevenit,/ Dacă știe tăcea,/ La plus infinit.// Dacă nu știe,/ Îi spunem ca atare,/ Că și pentru tăceri/ Sunt abecedare.”
Sau: RĂȘNIȚA A MERS TOATĂ NOAPTEA -la statuia lui Eminescu din Târnăveni- ”Zorii au fost înaintea mea,/ Și doar gândul a fost înainte,/ Acuma-s de facto la statuia lui,/ Ce-mi vorbește prin tăceri de cuvinte.// Aici îmi conjug și eu tăcerea,/ Eu tăcere, el tăcere,/ Noi și voi, de asemenea tăcere,/ Cu mine tăcând și pentru ei și ele.// Covorul roșu de liniște,/ Necesar când îi dau onorul,/ Are menirea de-ai defrișa gălăgia de fond,/ Să nu-i tulbure zborul.// De aceea în fiecare zi,/ Vin cu tăcerea proprie la tăcerea din el,/ Înainte de prânz, de obicei,/ Cu o bucurie ce n-o pot ține-n rastel.// Râșnița a mers probabil toată noaptea,/ Iar dimineața asta a pus chiar de-a cafea,/ În singurul "cvartir stabil" al lui,/ Cel din inima mea.”
Și acum să răspund: Cartea s-ar numi TĂCEREA ALFA, cea care conduce haita mea de tăceri, prin pădurea stufoasă de gălăgie contemporană, gălăgie justificată, mai mult sau mai puțin. Ea ar fi diametral opus ”Țipătului” lui Edvard Munch.
4. Care este întrebarea pe care v-o adresează mereu poezia și la care încă nu îndrăzniți să răspundeți?
De ce eu și nu altcineva? De ce eu port acest har și povară, deopotrivă, de a trăi poezie? Fiindcă eu trăiesc poezia până la cele mai intime particule ale ei, scrisul nefiind decât partea vizibilă, cea care se vrea văzută. Așa cum la iceberg-uri, partea cea mai mare, mai consistentă, se afla sub apă, nevizibilă ochiului, așa e și cu poezia mea, cu o parte care doar mie îmi aparține, ochiului meu interior, ca o consecință, poate, a unei fizici poetice, mai puțin studiată.
Așadar, de ce eu și nu altcineva, acest talant de a fi poet?
5. Dacă ați putea schimba un singur cuvânt din limba română, care ar fi acela și ce ați pune în locul lui?
Într-un poem dedicat lui Eminescu, spuneam: DACĂ... ”Un singur cuvânt dacă scoţi/ dintr-un poem de Eminescu,/ oricare ar fi acesta,/ poemul se scurge de conţinut,/ ca şi când ai lua dopul de la vană,/ ca şi când ai lua aţa care strânge la gură un balon,/ ca şi cum ai lua o cărămidă,/ o singură cărămidă din barajul unui lac de acumulare.// Presiunea neîntregului smochineşte presiunea întregului/ şi fiinţa, ca un fum nevăzut, pierde din duh./ Poem ciobit în concavitatea sa,/ din el nu va rămâne decât amintirea plinătăţii,/ ca o vană gata pentru îmbăiere,/ ca un balon umflat cu aer,/ ca un lac de acumulare/ plin cu apă.”
La fel este și cu Sfânta Limbă Româna. Ar fi o impietate să îndrăznesc să scot din ea un cuvânt, pentru a-l înlocui cu alt cuvânt. Fiecare, oricât de insignifiant sau măreț ar fi face parte din coeziunea întregului, pentru a exista "ca un fagure de miere".
6. Ce ați pierdut definitiv în viață și a revenit pe neașteptate sub forma unui vers?
Am câștigat pierzând frica de moarte! Trăirea întru' poezie mi-a ridicat "mingea la fileu", ca o terapie neconvențională, de a fi eu însumi, dincolo de ceea ce par a fi. Să mă explic intr-un poem: MARELE ROST ”În oglindă-s bătrân, poezia, în schimb,/ Mi-e tânără și eu am aceiași stare,/ Singurele ce au neobrăzarea s-o conteste,/ Sunt propriile analize medicale.// Dar asta nu se pune chiar deloc,/ Ce-mi știe viteza de sedimentare din sânge,/ Cum o comparație poate fi o batistă,/ Pentru un ochi de mugur care plânge?// Ce știe analiza de trigliceride/ Și cea de colesterol, pe aceiași mână,/ Despre termeni aparent incompatibili,/ Ce dau versurilor frumusețe și vână?// Ce știe biata mea analiza de urină,/ Despre cât văzduh eu am băut,/ Și câte stele și câte nopți magnifice,/ În fundul ochilor mei au încăput?// Ce pot să știe transaminazele/ Sau o analiză de glicemie,/ Despre epitetele inspirate și capabile/ Să deschidă cerul de sub scăfârlie?// Ce știe un microscop de laborator,/ Sau substanțele ce sunt de contrast,/ Despre universul care colcăie în mine,/ Și cât în fascinație-i de vast/ Electrocardiograma nu-i inima mea,/ Ci o sinusoidă luată de pe un gard,/ Inima mea este locul neastâmpărului,/ Unde mă frământ și-apoi ard.// Razele nu văd decât un schelet de oase,/ Ca după un timp de la-ngropat,/ Văd ele cum mă-mbăt în metafore,/ Și de la metafore cum umblu beat?// Analizele mele spun despre suport,/ Dar nimic despre confort nu spun,/ Îmbăierea în magica poezie și despre,/ "Locul la umbră și cu verdeață", antum.// Despre simțurile ascuțite mereu,/ Pentru minunății în idei, prin cuvinte,/ Pe care le îmbrac după har,/ Și care mă fac să fiu mai cuminte.// Analizele medicale-s pentru doctori,/ Ce-mi dau tratament pe un înscris,/ Pentru că citesc corpul meu și atât,/ Fără să știe nimic din ce-am scris.// De aceea o declar ca fiind elixir,/ Poezia mea tânără din corpul bătrân,/ Analizele medicale îmi spun că e cazul,/ Iar analizele poetice, să mai rămân.// Dacă ar mai fi trăit dr. Ana Aslan,/ La București, la Institutul de Geriatrie,/ I-aș fi recomandat pentru pacienții ei,/Metoda de întinerire prin poezie.// M-aș fi dus ca și material didactic,/ Cu poezia mea tânără și eu ca atare,/ Să-mi fie studiate, puse-n oglindă,/ Poeziile cu analizele medicale.// Dar d-na academician nu mai este,/ Și nimic nu mai e cum a fost,/ Eu sunt o găină bătrână de supă,/ Iar poezia tânără, mi-e morcov cu rost.//"
7. Dacă memoria ar avea o fereastră, spre ce clipă ați privi înainte de a scrie ultimul poem?
Spre cei pe care îi iubesc cel mai mult, sub acest acoperiș al lumii. Poemul ar fi
un epitaf fără avocați, în care las moștenire memoria mea. Acel segment care mă legitimează în fața veșniciei. Dacă nu ca o virgulă, măcar ca un punct...de vedere, fie el chiar insignifiant.
8. Care este cel mai valoros lucru pe care l-ați aflat despre oameni atunci când nu vorbeau?
Că tăcerea lor este uneori mai valoroasă în expresivitatea ei, decât vorbele. Tăcerea e un paspartuu, care permit cuvintelor să se remarce. Fără tăcere se cade într-o neproductivă logoree. Tăcerea e ca virgulă, care te face să respiri propozițiile din fraze. Vorbele adevărate arată respect tăcerilor firești, așa cum și reciproca e valabilă. Și-am mai aflat că tăcerea perfectă trebuie distrusă asemenea cubului perfect al lui Nichita Stănescu, pentru a da șansă ne tăcerii, cea care mobilează lumea, cu fascinantul neprevăzut.
9. Dacă timpul ar putea comenta opera dumneavoastră, care credeți că ar fi prima lui observație?
Că m-am luptat ca un leu-paraleu, nu numai pentru propria poezie, cât și pentru poezia, în general, propunând protecție maximă pentru ea și cei care o trăiesc. Și n-ar fi exclus ca viitorul să-mi ia propunerile și să mi le pună în picioare, după ce prezentul m-a ars, ca pe Giordano Bruno, pe rugul ignoranței. Și exemplific: DE CE NU PISTE ȘI PENTRU POEZIE? ”De ce nu piste și pentru poezie,/ pe unde poeții să circule/ nestingheriți cu capul în nori,/ cu marcaje corespunzătoare/ viselor la purtători?// De ce nu și poeții/ să fie în siguranță,/ într-un spațiu rezervat doar lor,/ unde să alerge desculți,/ fără opreliști, prin iarba stelelor?// Ca nimeni și nimic/ să nu-i claxoneze,/ sau să-i accidenteze în trafic,/ când caută și găsesc o metaforă/ și exultă serafic.// De ce să nu aibă și ei/ dreptul la epitete/ și comparații liniștite,/ când încalecă idei nemaivăzute,/ în înalturi tihnite?// De ce poezia să fie/ mereu o victimă,/ cu probabilitate de a fi agresată,/ când e în gândul poeților, mergători pe stradă?// De ce nu piste și pentru/ cei cu harul poeziei,/ dependenți chiar de ea,/ unde acestea, în sine,/ să-i poată prin lege proteja?// De ce edilii să nu se mobilizeze/ și să declare poetul/ ca fiind un vehicul de reverie,/ ce duce în cârca sinelui,/ un munte de poezie?// Și să facă piste speciale/ doar pentru poeți,/ ce merg fără să știe,/ că-n spațiu public sunt pericole,/ ce se hrănesc,/ cu cei ce se hrănesc cu poezie.// De ce să nu existe în trafic,/ ca semn de circulație distinct,/ unul cu Atenție, poeți,/ ca să se salveze viețile acestora/ și, prin asta, propriile vieți?!”
10. Ce adevăr despre dumneavoastră refuză poezia să dezvăluie, deși îl știe?
Poezia știe că bolile mele din suflet sunt mai dureroase ca cele din trup. Și mai știe că ea a fost cea care m-a ținut pe linia de plutire, într-o lume excesiv de pragmatică. Ea îmi scrie zi de zi biografia, observând, inclusiv sinele, ca parte a ei. Ce refuză poezia? Ea refuză că creadă că-s doar o formă a clipei ”cea repede ce mi s-a dat”!
11. Dacă ați fi obligat să alegeți între toate poemele scrise și un singur om iubit, ce ați salva de la uitare?
Omul iubit, chiar dacă va face sau nu cunoscute poemele mele, ca premisă de a nu fi uitat! Iubirea față de "omul iubit" e mai importantă decât iubirea de poemele mele. Așadar, îmi prioritizez iubirile, în funcție de modul meu de-a gândi și simții. Iubesc, ergo sum!
12. Ce loc din sufletul dumneavoastră seamănă cel mai mult cu Târnăveni?
Sufletul este, după mine, o ardere personală în pat fluidizat. Este coroana supremă dată speciei, tocmai pentru a se căuta și regăsi. Datorită lui am învățat că pot fi mai mult decât un tub digestiv. Dincolo de geografia, istoria, partea urbană și oamenii săi, Târnăveniul este în sufletul meu o stare de spirit, de care m-am îndrăgostit, și pe care-l prețuiesc mai mult, paradoxal, când sunt plecat. Am scris 12-13 istorii a Târnăveniului, din diverse perspective. Ce formă de iubire mai consistentă se așteaptă? S-o ajut să treacă strada? O fac și asta, dacă trebuie!
Daca întrebarea dvs. s-ar extinde, privind organul, sau locul material, unde s-ar regăsi urbea mea natală, aș răspunde fără ezitare, în glanda pineală. "Rolul său principal este de a produce melatonină, hormonul care reglează ritmul circadian (ciclul somn-veghe) în funcție de expunerea la lumină". E mică, dar cu atribuții mari, în ceea ce mă privește. Altfel spus, mai larg: Vedi Târnăveni, e poui mori!
13. Dacă într-o noapte l-ați întâlni pe Mihai Eminescu pe o bancă, iar el v-ar cere să-i povestiți România de astăzi într-o singură metaforă, care ar fi aceea?
Eu mă întâlnesc frecvent cu Eminescu, pe banca de lângă statuia lui din Târnăveni, acolo unde eu merg să-mi găsesc liniștea, de fapt să mă regăsesc pe mine. Îl chem, deși, uneori, fără să-l chem ne aparat, atunci când consideră necesar, acesta coboară din statuie, doar de mine văzut, și vine lângă mine. Atunci încep să respir înalturi. Este un privilegiu pentru mine, de a vorbi cu el, lumea! Și ca dovadă, sutele de poezii scrise, privind acele momente, din zecile mele de cărți. Iată un poem al convorbirilor literare, și nu numai!
CĂ-I GREU ȘI ACOLO, TOTUȘI ”Vreau să-l întreb de-i confortabilă/ Locuirea-n memoria noastră,/ Și dacă sinapsele îl țin în fereastră,/ De unde poate face cu mâna la trăitori,/ Spunându-le acestora, „Memento mori”.// Vreau să-l întreb dacă-i bine hrănit,/ De iubirile ce converg spre el necontenit,/ Și dacă nu poartă cu el și o sete,/ De-a călări veșnicii, strunind comete.// Și dacă nu simte nevoia unei discuții/ Cu o rază, despre tumult,/ Despre steaua de pe cer,/ Moartă și-ngropată de demult.// Vreau să-l întreb dacă are haine frumoase,/ Dacă răspunsurile la întrebări/ Nu se sprijină-n coatele roase,/ Și dacă poartă joben,/ Când îl vizitează Veronica în vreun poem.// Vreau să-l întreb de mai are și alte nevoi,/ Tutun, cafea și nopți cu stele căzătoare-n ploi./ Și de-aș putea să-i duc ceva,/ Acolo unde e, în memoria noastră,/ Un pachet cu ce-i poftește „Floare(a) (lui) albastră”.// Da, ai putea să-mi aduci,/ Mi-a răspuns c-un oftat din adânc de plămâni,/ Peste o mie de ani,/ O Românie care să mai aibă români.”
14. Care dintre rănile dumneavoastră ar fi dispărut dacă nu ați fi devenit poet?
N-ar fi dispărut rănile, chiar din contră, s-ar fi acumulat, de aș fi ajuns tot o rană. Poezia este cea care îmi întreține sufletul, corpul coborând pe locul al doilea, într-o competiție căruia nu-i dau voie să existe. Cum spuneam undeva: "A umbla fără poezie, înseamnă să fi atât de sărac, încât să nu ai o frunză de toamnă căzând, după care să beau apă.". În schimb, poezia mi-a produs, paradoxal, răni în viitor. Să mă explic cu un poem: PE POST DE DUMNEZEU ”În viitor voi scrie doar cărți,/ Care singure se și citesc,/ Nu din lipsa inspirației poetice,/ Ci a cititorilor care lipsesc.// Voi scrie cărți care se trag pe nas,/ Sau cărți care încap în seringi,/ Sau cu care te ștergi la fund,/ Și nu poți decât să intrigi.// Nu voi mai folosi litere,/ De pe tastele de la calculator,/ Ci emoticoane, ca la grădiniță,/ Pe înțelesul tuturor.// Sau, și mai simplu, voi folosi/ Doar inteligența artificială,/ Căreia o să-i dau titlul cărții,/ După care o să-i cer socoteală.// O voi trimite și la lansări,/ Cu alte inteligențe artificiale în sală,/ Ce vor scrie cronici la cărțile mele,/ Pentru o clientelă cu aceiași boală.// Numele meu va fi purtat,/ De către microcircuite din soft în soft,/ Ca exemplu și pentru alți scriitori,/ Ce cred că scrisul este moft.// Pe patul de moarte voi afla,/ Câte cărți poartă numele meu,/ Spovedit sub patrafirul unui alt soft,/ Ca trimis de un soft Dumnezeu.// Va fi total neașteptată,/ Posteritatea mea, ca poet,/ Când față de tirania microcipurilor,/ Voi fi purtat ca steag discret,// Și citit în clandestinitate,/ Sau ieșit pe străzi c-un poem de-al meu,/ Ca formă de luptă a omenirii,/ Pentru eliberare de falsul Dumnezeu.// De tranzistoare și diode,/ De alte sârme și condensatoare,/ Menite să înlocuiască oamenii,/ Și dreptul lor la visare.// De aceștia vor avea din noi putința,/ De a călători cu un vers,/ Ca și cu o rachetă în trepte inefabile,/ Prin universul propriului sens.”
15. Dacă Dumnezeu v-ar împrumuta pentru o zi puterea de a numi din nou lucrurile, ce ați redenumi mai întâi?
Aș redenumi tăiatul propriei crengi de sub picioare, căreia i-as zice om, adică aceea ființă exasperant de imprevizibilă și exasperant de frumoasă, totodată, poziționată în Univers, pe o scară de la o amoebă la Dumnezeu. Omului i s-a dat instrumentele necesare de descoperire a sinelui și universului, totodată. Prin asta omului i s-a dat statutul de submultiplu al lui Dumnezeu.
16. Ce vers nescris credeți că vă așteaptă încă undeva în viitor?
Cea mai frumoasă poezie a mea este cea încă nescrisă și doresc ca aceasta o să rămână mereu și mereu nescrisă, pentru a avea la purtător o ștachetă la care să aspir, înaltă cât un ideal. Ați vorbit de viitor! Care viitor? Fiindcă…ÎN VIITOR ”Ne vom ofili/ într-o lume de holograme,/ până vom lua chipul și asemănarea/ locului iluziei.// Aici ne vom îndrăgosti enter,/ până când un incubator/ ne va anunța că suntem părinți,/ cărora li s-a repartizat/ un spațiu locativ pentru a fi iubit./ Apoi numărarea va începe de acolo./ Îl vom crește,/ plătind rate de griji/ până la achitarea împrumutului,/ luat pe datorie,/ când vom avea/ drept de proprietate deplină,/ întreaga grijă.// Apoi ne vom lua și a doua grijă,/ sau chiar și altele în plus./ Îi vom crește frumos,/ în strânsoarea A.D.N.-ului/ și în larghețea leselor/ și pericolelor,/ de la tot pasul.// Le vom arăta/ propriilor replieri,/ iarba verde din tabele cu miros/ și susur de râuri/ din audiograme.// Îi vom învăța să se cațere/ pe diagramele unor munți,/ alergând după fluturi,/ pe o bandă setată/ la viteza zborurilor acestora./ Îi vom învăța confortul/ întoarsele funduri de ochii,/ de pe stele de iarmaroc,/ aprinzându-le de la chibrit/ sinapsele.// Îi vom duce la Grădina Botanică/ să vadă clorofila în cușcă,/ hrănită cu gazele/ unor țevi de eșapament.// Îi vom duce la Grădina Zoologică/ să vadă oxiuri în corpuri de iluminat/ și oameni curgând,/ prin înmugurire.// Îi vom duce la muzee/ să vadă schelete de vise,/ care au trăit/ înaintea erei asupririi omului/ de către tehnologie,/ înaintea capcanei/ propriei ignoranțe.// Analgezice pe integrare/ și somnifere pe instincte primare.// Perfuziile cu doruri/ vor fi bonusul pentru/ că au mâncat/ toate chimicalele din farfurie/ și au dat plămânilor/ porția de catran.// În rest, ne vom trăi viața/ făcând excursii/ în diferite programe pe calculator,/ înconjurați de familii de cefalotorace/ și prieteni virtuali.// Spovedirea sub patrafirul/ unei inteligențe artificiale,/ va fi la un clic distanță.// Moartea ne va deconecta/ de toate acestea,/ ca și cum ar fi o cădere de rețea/ sau o sincopă de energie.// Repornirea după mentenanță,/ va fi precedată de goarne,/ când va fi reactivat vechiul soft/ într-un nou hard,/ nestricăcios, de data asta.”
17. Dacă viața dumneavoastră ar fi o poezie anonimă găsită într-o sticlă pe mare, ce vers ar face pe cineva să creadă că ați existat cu adevărat?
Mi-am adus aminte de un vers dedicat de mine lui Constantin Brâncuși:
"...Acolo unde Coloana își înalță fără sfârșitul firesc,/ în numele lui Brâncuși,/ Statul român ar trebui să revendice,/ fără sfârșitul,/ ca fiind pământ românesc."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu