GRĂNICERII LIBERTĂȚII (I)

În fiecare noapte, după ce orașul își stingea luminile și ferestrele blocurilor deveneau niște dreptunghiuri negre, Ivan Andreevici rămânea singur în fața televizorului. Nu mai scria de mult cu adevărat.

Publicase cândva romane, povestiri, eseuri. Fusese tradus în câteva limbi, invitat la conferințe și premiat pentru „contribuția la spiritul național”. Ultima formulare îl făcea să zâmbească de fiecare dată. Nu știa exact ce însemna „spirit național”, dar învățase că, în ultimii ani, spiritul acela trebuia să gândească într-un singur fel. Televizorul vorbea.

— Forțele noastre înaintează cu succes.

Ivan ridică ochii spre ecran.

Apăreau tancuri.

— Populația ne întâmpină cu încredere.

Apăreau case distruse.

— Operațiunea este menită să apere pacea.

Apăreau soldați.

Scriitorul își turnă ceai.

— Ce pace gălăgioasă, murmură el.

Pe peretele din fața lui se afla un raft cu Tolstoi, Dostoievski, Cehov, Turgheniev, Bulgakov.

Ivan îi privea adesea ca pe niște prieteni morți care avuseseră norocul să trăiască într-un timp în care închisorile nu se numeau încă „centre de reeducare patriotică”.

În seara aceea luă din raft „Război și pace”.

Își trecu mâna peste copertă.

— Lev Nikolaevici, ce-ai mai spune astăzi?

Se gândi câteva clipe.

— Probabil că ai fi acuzat că subminezi moralul armatei.

Apoi privi spre Dostoievski.

— Iar dumneata, Feodor Mihailovici, ai fi fost suspectat că descrii prea multe subsoluri.

Zâmbi.

Era un zâmbet fără veselie.

La televizor apăru conducătorul de la Kremlin.

Sala se ridică în picioare.

Aplauzele izbucniră cu o disciplină impecabilă.

Ivan dădu sonorul mai încet.

Conducătorul vorbea rar. Pauzele lui deveniseră celebre. Presa le interpreta drept semne de înțelepciune. Ivan bănuia că uneori omul pur și simplu își căuta cuvintele.

— Statul nostru este puternic deoarece poporul nostru este unit, spuse conducătorul.

Aplauze.

— Nu vom permite nimănui să ne dicteze cum să trăim.

Aplauze.

— Libertatea noastră nu poate fi negociată.

Aplauze și mai puternice.

Ivan râse încet.

— Adevărat. Libertatea nu poate fi negociată fiindcă nu mai este în stoc.

Se ridică și închise televizorul.

În cameră rămase liniștea.

Dar aplauzele continuau în mintea lui.

                                                 *

Katia avea douăzeci și trei de ani și lucra într-o bibliotecă municipală.

Biblioteca fusese odinioară frumoasă. Avea ferestre înalte, coloane albe și scări largi de marmură.

Acum, în hol, se afla un portret uriaș al conducătorului.

Sub el fusese scris:

„Cultura este scutul patriei.”

Katia se întreba uneori de cine trebuia apărată cultura.

De cititori?

De scriitori?

De gândire?

În ultimele luni, primiseră liste cu cărți care trebuiau retrase.

Unele erau ale autorilor străini.

Altele aparțineau unor scriitori autohtoni care plecaseră din țară sau criticau războiul.

Bibliotecara-șefă, o femeie pe nume Tatiana Petrovna, păstra listele într-un sertar.

— Nu întreba de ce, îi spusese Katia.

— Dar dacă întreabă cititorii?

— Spui că sunt la restaurare.

— Toate?

— Toate.

— Și cât durează restaurarea?

Tatiana o privise lung.

— Uneori o viață.

Katia înțelesese.

În acea seară, Serghei o aștepta în fața bibliotecii.

Purta o geacă veche și avea mâinile în buzunare.

— Ai întârziat.

— Am restaurat literatura europeană, răspunse ea.

Serghei râse.

— Greu?

— Foarte greu. Mai ales când trebuie s-o ascunzi în beci.

Au pornit împreună.

Orașul era acoperit de zăpadă murdară.

Pe clădiri se vedeau afișe.

PATRIA ESTE PUTERNICĂ.

CINE CRITICĂ ARMATA AJUTĂ DUȘMANUL.

UNITATEA ÎNSEAMNĂ VICTORIE.

Katia se opri în fața unuia.

— Serghei...

— Da?

— Dacă unitatea înseamnă victorie, ce înseamnă să ai o părere proprie?

El se uită în jur.

— Trei ani, poate cinci.

— De închisoare?

— Depinde cât de proprie este părerea.

Au continuat să meargă.

                                                 *

În apartamentul lor mic, pe masă se afla o hartă.

Nu una oficială.

Una veche, cumpărată înainte ca anumite frontiere să devină „subiecte sensibile”.

Katia arătă cu degetul spre vest.

— România.

Serghei dădu din cap.

— România.

— Ai văzut fotografiile?

— Da.

— București. Cluj. Brașov. Timișoara.

— Știu.

— Oamenii merg prin piețe. Vorbesc. Protestează.

Serghei zâmbi.

— La noi tot protestează.

— Unde?

— În bucătărie.

Katia râse.

Apoi deveni serioasă.

— Eu vreau să plec.

Serghei nu răspunse.

— Ai auzit?

— Da.

— Vreau să trăiesc într-un loc unde să nu trebuiască să mă uit în spate înainte să spun ceva.

— Nu e simplu.

— Nici aici nu e simplu.

— Acolo nu ne așteaptă nimeni.

— Aici ne așteaptă poliția.

Serghei se ridică.

Mer­se la fereastră.

Jos, lângă intrarea blocului, stătea un automobil negru.

Îl mai văzuse.

— Katia...

— Ce?

— Ai spus cuiva că vrei să pleci?

— Nu.

— Nimănui?

— Nimănui.

El privi din nou automobilul.

— Atunci poate mă caută pe mine.

                                                           *

Cu o săptămână înainte, Serghei fusese la fabrică.

Un coleg, Mihail, îi spusese în pauză:

— Fratele meu a murit.

— Unde?

Mihail îl privise.

Nu trebuia să întrebe.

— Pe front.

Serghei tăcuse.

— Avea douăzeci și unu de ani, continuă Mihail.

— Îmi pare rău.

— Mama nu a primit nici măcar trupul.

În apropiere, un televizor transmitea știrile.

Crainicul vorbea despre „pierderile nesemnificative”.

Mihail se uitase la ecran.

— Pentru cine sunt nesemnificative?

Serghei îi pusese mâna pe braț.

— Mai încet.

— De ce?

— Pentru că pereții au urechi.

Mihail zâmbise amar.

— Nu. Pereții au microfoane.

Două zile mai târziu, Mihail nu mai venise la fabrică.

Nimeni nu întrebase de ce.

                                                           *

În seara următoare, Serghei fu ridicat.

Trei bărbați veniră la ușă.

Unul arătă legitimația.

— Serghei Alekseevici?

— Da.

— Trebuie să ne însoțiți.

— De ce?

— Pentru o discuție.

Katia se uită la ei.

— Unde îl duceți?

Bărbatul zâmbi politicos.

— Doamnă, nu vă îngrijorați. Este doar o discuție.

Serghei se încălță.

Înainte de a pleca, o privi pe Katia.

Nu spuse nimic.

Ușa se închise.

                                                 *

Clădirea serviciului de securitate nu avea firmă.

Nu avea nevoie.

Toți știau ce era.

Serghei fu condus pe un coridor lung.

Apoi coborâră.

Un etaj.

Două.

Trei.

În subsol aerul mirosea a umezeală, tutun și teamă.

Un ofițer stătea în spatele unui birou.

— Luați loc.

Serghei se așeză.

— Îl cunoașteți pe Mihail Ivanov?

— Da.

— Ați vorbit cu el?

— Lucrăm împreună.

— Despre ce ați vorbit?

— Despre muncă.

Ofițerul zâmbi.

— Numai despre muncă?

— Și despre familie.

— Despre război?

Serghei tăcu.

— Întrebarea era simplă.

— Poate.

— A spus că fratele său a murit?

— Da.

— Și dumneavoastră ce ați spus?

— Că îmi pare rău.

Ofițerul își notă ceva.

— Ați spus că războiul este absurd?

— Nu-mi amintesc.

— Noi ne amintim.

Tăcere.

— Serghei Alekseevici, statul nu vă cere mult.

— Ce îmi cere?

— Loialitate.

— Față de cine?

Ofițerul ridică ochii.

Pentru prima dată, zâmbetul dispăru.

— Față de patrie.

— Eu iubesc patria.

— Atunci trebuie să iubiți și conducerea ei.

Serghei răspunse încet:

— Nu cred că sunt același lucru.

Ofițerul apăsă un buton.

Ușa se deschise.

Intrară doi bărbați.

— Poate îl ajutați să înțeleagă diferența, spuse ofițerul.

                                                           *

Katia îl așteptă două zile.

În a treia noapte, Serghei se întoarse.

Avea ochiul stâng umflat și buza spartă.

Katia îl îmbrățișă.

— Ce ți-au făcut?

— M-au convins că suntem o țară liberă.

Ea începu să plângă.

— Serghei...

— Au fost foarte convingători.

— Nu glumi.

— Dacă nu glumesc, înnebunesc.

Se așeză.

Scoase din buzunar o hârtie.

— Ce este?

— Declarație.

— Ce ai semnat?

— Că nu voi răspândi informații care discreditează statul.

— Și ce înseamnă asta?

— Orice vor ei să însemne.

Katia îl privi.

— Plecăm.

Serghei nu răspunse.

— Plecăm, repetă ea.

— Da.

                                                           *

Ivan Andreevici află despre arestări de la un prieten.

Era poet.

Se numea Aleksandr.

Cândva publicase versuri despre dragoste.

Acum scria ode patriotice.

— De ce faci asta? îl întrebă Ivan.

Aleksandr ridică din umeri.

— Pentru că am nepoți.

— Și?

— Vreau să-i văd crescând.

— Nu ți-e rușine?

Poetul îl privi.

— Ba da.

— Atunci de ce?

— Rușinea nu te omoară. Statul poate.

Ivan tăcu.

Aleksandr se ridică.

— Tu încă scrii?

— Uneori.

— Publici?

— Nu.

— Atunci ești mai curajos decât mine.

— De ce?

— Pentru că păstrezi adevărul.

Ivan râse.

— Îl păstrez într-un sertar.

— Uneori sertarele supraviețuiesc imperiilor.

AL. FLORIN ȚENE