GRĂNICERII LIBERTĂȚII (II)

                                                           *

În noaptea plecării, Katia își luă un rucsac.

Două bluze.

Un pulover.

O fotografie a părinților.

Un volum mic de poezii.

Serghei luă apă, pâine, o lanternă și o carte de Dostoievski.

— Pe asta de ce o iei?

— Ca să avem un rus liber cu noi.

— Dostoievski n-a fost întotdeauna liber.

— Tocmai de aceea.

Au plecat înainte de zori.

                                                           *

Trei zile au mers spre graniță.

Evitau drumurile.

Dormea puțin.

Într-o noapte, Katia îl întrebă:

— Serghei, crezi că vom ajunge?

— Da.

— Minți.

— Da.

Ea își puse capul pe umărul lui.

— Spune-mi cum va fi.

— Ce?

— Dincolo.

El se gândi.

— Vom ajunge în România.

— Și?

— Vom intra într-o cafenea.

— Ce vom comanda?

— Cafea.

— Atât?

— Două cafele și două prăjituri.

Katia zâmbi.

— Și ce vom face?

— Vom vorbi tare.

— Despre ce?

— Despre orice.

— Despre conducător?

— Dacă vrem.

— Și nu vine nimeni să ne aresteze?

— Nu.

Katia închise ochii.

— Pare incredibil.

— Știu.

— Și după aceea?

— Mergem în Europa.

— România este în Europa.

Serghei râse.

— Atunci poate rămânem acolo.

— La Cluj.

— De ce Cluj?

— Am văzut fotografii. Pare un oraș frumos.

— Atunci la Cluj.

                                                           *

În aceeași seară, televiziunea anunța o mare manifestație de susținere a conducătorului.

Zeci de mii de oameni umpleau piața.

Steaguri.

Muzică.

Discursuri.

Ivan Andreevici privea.

Camera televiziunii surprinse un bătrân care plângea.

Crainicul spuse:

— Lacrimi de mândrie.

Ivan îl privi atent.

— Sau poate de frig.

Conducătorul urcă pe scenă.

— Nu ne vom opri!

Mulțimea strigă.

Ivan șopti:

— Aici e problema.

                                                 *

Katia și Serghei ajunseră aproape de frontieră în a patra noapte.

Pădurea era întunecată.

Serghei verifică harta.

— Mai avem puțin.

— Cât?

— Poate doi kilometri.

Katia îl îmbrățișă.

— Doi kilometri.

Mergeau încet.

Deodată se auziră câini.

Serghei se opri.

— Aleargă!

Au fugit.

Crengile îi loveau.

În spate se vedeau lanterne.

— Opriți-vă!

Katia alergă mai repede.

Gardul se vedea.

Dincolo de el era o fâșie de câmp.

Dincolo de câmp începea lumea pe care o visas­eră.

— Serghei!

— Treci!

Katia se agăță de gard.

Un câine se repezi.

Serghei îl împinse cu piciorul.

Alt câine îl prinse de mânecă.

Grănicerii ajunseră.

— Jos!

Serghei încercă să o ajute pe Katia.

Un glonț se auzi.

Katia căzu.

— Katia!

Serghei se aruncă lângă ea.

Sângele se întindea pe zăpadă.

— Nu... nu...

Ea deschise ochii.

— Serghei...

— Sunt aici.

— Cluj...

— Da.

— Cafeaua...

— Da.

— Să o bei...

— Împreună.

Katia zâmbi slab.

— Minți frumos.

Serghei o strânse la piept.

Grănicerii se apropiară.

Unul dintre ei, foarte tânăr, se opri.

Avea poate nouăsprezece ani.

Privi sângele.

— De ce ați fugit? întrebă.

Serghei îl privi.

— Ca să trăim.

Tânărul grănicer coborî arma.

Pentru câteva secunde, nimeni nu spuse nimic.

Apoi superiorul lui strigă:

— Ridică arma!

Tânărul o ridică.

Imperiul funcționa.

                                                           *

A doua zi, televiziunea difuză știrea.

— În cursul nopții, forțele de frontieră au împiedicat tentativa a doi agenți influențați de propaganda occidentală de a părăsi ilegal teritoriul național.

Ivan Andreevici ascultă.

— Unul dintre suspecți a fost rănit în timpul operațiunii.

Pe ecran apăru conducătorul.

Vizita o fabrică.

Muncitorii aplaudau.

— Poporul este unit, spunea crainicul.

Ivan se ridică.

Deschise sertarul.

Scoase o coală albă.

Începu să scrie.

„Imperiul cucerea teritorii și pierdea oameni.

Cu cât frontierele lui deveneau mai mari, cu atât sufletele oamenilor deveneau mai mici.

Conducătorul locuia într-un palat atât de bine păzit, încât realitatea nu mai putea intra.

De fiecare dată când cineva încerca să-i spună adevărul, securitatea îl oprea la poartă.”

Ivan zâmbi.

Continuă: „În țara aceasta, libertatea era garantată prin Constituție.

Constituția, din fericire, nu era obligată să locuiască aici.”

Se opri.

Auzi zgomot pe scară.

Pași.

Trei lovituri în ușă.

Ivan înțelese.

Puse foile între paginile volumului lui Tolstoi.

Bătăile se repetară.

— Ivan Andreevici!

Scriitorul privi rafturile.

— Ei bine, Lev Nikolaevici, spuse, se pare că mergem amândoi la interogatoriu.

Deschise ușa.

                                                           *

Katia supraviețui.

Glonțul îi trecuse prin umăr.

Serghei fu condamnat la doisprezece ani.

Ea primi opt.

În proces, judecătorul spuse:

— Ați trădat patria.

Katia îl privi.

— Nu.

— Atunci de ce ați vrut să plecați?

— Pentru că patria devenise o închisoare.

În sală se făcu liniște.

Procurorul se ridică.

— Cer ca această afirmație să fie eliminată din stenogramă.

Judecătorul dădu din cap.

— Se elimină.

Katia zâmbi.

— Puteți elimina cuvintele. Nu și motivul pentru care le-am spus.

A primit încă un an.

                                                 *

Ivan Andreevici fu condamnat pentru „discreditarea instituțiilor statului”.

La proces, procurorul citise una dintre frazele lui: „În această țară, oamenii sunt liberi să aplaude.”

— Recunoașteți că dumneavoastră ați scris aceasta?

— Da.

— Ați intenționat să ironizați statul?

Ivan se gândi.

— Nu.

— Atunci?

— Statul s-a ironizat singur. Eu doar am notat.

Judecătorul bătu cu ciocănelul.

— Inculpatul este avertizat.

Ivan zâmbi.

— Mulțumesc. Avertismentele sunt ultimele lucruri gratuite în țara noastră.

A primit șapte ani.

                                                           *

Au trecut anii.

Imperiul continua să organizeze parade.

Televiziunile continuau să anunțe victorii.

Conducătorul continua să vorbească despre viitor.

În fiecare an, viitorul semăna tot mai mult cu trecutul.

Dar într-o noapte, într-un penitenciar din nord, Katia primi o carte.

Era un volum de Tolstoi.

Nu știa cine îl trimisese.

Deschise cartea.

Între pagini găsi o foaie.

Scrisul era mărunt.

Citi: „Dacă găsești această pagină, înseamnă că un sertar a supraviețuit imperiului.

Să nu uiți: nicio putere nu este veșnică atunci când oamenii încep să șoptească adevărul.

La început șoptesc.

Apoi vorbesc.

Apoi strigă.

Iar într-o zi, zidurile descoperă că sunt făcute numai din frică.”

Semnat: Ivan Andreevici, scriitor.

Katia apăsă foaia la piept.

În celula de alături cineva cânta încet.

Un cântec vechi.

Gardianul lovi ușa.

— Liniște!

Cântecul se opri.

După câteva secunde începu din nou.

Mai încet.

Apoi o altă voce i se alătură.

Apoi încă una.

Katia zâmbi.

Dincolo de ziduri era iarnă.

Dincolo de iarnă era o lume întreagă.

Și undeva, în România, poate chiar într-o cafenea din Cluj, doi tineri necunoscuți stăteau la o masă, beau cafea și vorbeau tare despre politică, despre cărți, despre conducători, despre războaie.

Nimeni nu îi aresta.

Nimeni nu le cerea actele.

Nimeni nu îi obliga să aplaude.

Katia își imagină masa aceea.

Două cafele.

Două prăjituri.

Și un scaun gol pentru Serghei.

Închise ochii.

Pentru o clipă, zidurile dispărură.

Nu mai exista penitenciarul.

Nu mai existau câinii.

Nu mai exista granița.

Nu mai exista conducătorul de la Kremlin.

Rămânea numai un cuvânt.

Un cuvânt pe care imperiile îl rostesc mereu cu teamă și oamenii îl rostesc întotdeauna cu speranță:

LIBERTATE.

Iar în noaptea aceea, în timp ce televiziunile anunțau încă o victorie, nimeni dintre cei aflați în palatele puterii nu bănuia că adevărata înfrângere a imperiului începuse deja.

Nu pe front.

Nu în parlamente.

Nu în capitalele lumii.

Ci într-o celulă friguroasă, unde o femeie tânără citea pe ascuns câteva rânduri despre libertate.

Pentru că imperiile pot cuceri orașe.

Pot ridica ziduri.

Pot umple închisorile.

Pot cenzura cărți.

Pot obliga ziarele să mintă.

Pot transforma frica în politică de stat și aplauzele în datorie patriotică.

Dar există ceva ce niciun grănicer nu poate împușca și nicio securitate nu poate închide definitiv într-un subsol: gândul omului că într-o zi va fi liber.

                                                                     Al.Florin Țene