Ecou de Mozart
Când sună-n noapte glasul de vioară,
Și luna-și cerne aurul pe drum,
Se naște-o lume limpede și rară,
Iar timpul se preface-n vechi parfum.
Prin sală trec acorduri de lumină,
Ca niște îngeri coborâți din cer,
Și inima, de muzică senină,
Își uită pentru-o clipă orice ger.
Un vals se leagănă ușor prin zare,
Cu pași de flori pe-un nevăzut covor,
Iar sufletul, cuprins de încântare,
Se lasă dus pe aripă de dor.
Din clape curg izvoare cristaline,
Și fiecare sunet e un vis,
Ce urcă lin spre stelele divine,
Spre-un univers de frumuseți deschis.
O, Mozart, cântecul tău nu moare,
Cât timp mai este suflet omenesc;
El pune peste lacrimi sărbătoare
Și peste tot ce-i trecător — firesc.
Când ultima acordă se destramă
Și liniștea se-așază peste noi,
Rămâne-n inimă aceeași flamă,
Aprinsă-n veșnicie, pentru doi.
Iar dacă viața-i cântec de plecare,
Cu note triste, uneori, în el,
Muzica ne învață că-n uitare
Mai poate înflori un vechi pastel.
Și astfel, peste timp și peste lume,
Rămâne arta — templu nepieritor;
Iar Mozart își așază-al său renume
Pe inima eternului auditor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu