Cine fură azi un ou…

                                    de Gheorghe Pârja

Da, să nu furi! este cea de-a opta poruncă din Legile Domnului. Dictate lui Moise. Nu despre înalta morală divină doresc a povesti, ci despre felul în care mai strunește ea sufletul omului pe Pământ. Am avut șansa să cresc într-o familie cu rânduieli creștine, într-un sat în care oamenii, în marea lor parte, nu făceau abatere de la cinste, demnitate, onoare și respect. Și mai ales ajutarea aproapelui. Celebra clacă. Da, vorbesc despre o altă lume, în care ocara, ura, hoția nu-și prea făceau de cap. Aparent, pare o lume apusă. Zic aparent, deoarece prin sat mai plutește o undă de cuviință în cei care mai viețuiesc pe drumul țării și pe uliți, asfaltate ce-i drept. Unde se mai practică salutul creștin: „Lăudăm pe Iisus,” iar duminicile și în sărbători, la biserică, te întâlnești cu sufletul deschis și evlavios al oamenilor. Chiar dacă pentru mine este o mare avere, unora li se pare vetust, provincial și lipsit de modernitate.

Dar nu mă dezic de valorile bunei conviețuiri. Deși se zboară în Cosmos, pe Pământ oamenii au nevoie de rânduieli care să le înalțe sufletul și să le asigure liniștea interioară. Vin din lumea în care auzeai expresii încărcate cu morală, de genul: „cine fură azi un ou, mâine va fura un bou!” Și nu-mi aduc aminte să se fi dat lovituri răsunătoare. Se mai șterpeleau câțiva cucuruzi, un clop de prune, o cofă cu lapte, o căpiță de otavă. Cei cu apucături hoțești, adeseori erau descoperiți, deoarece hotarul era păzit de gornici, aleși dintre săteni pentru a veghea ordinea câmpului. Mai auzeam hori care aminteau de haiducie, „noaptea pe fulgerătură să vezi caii cum se fură.” Astăzi, spusele mele parcă vin dintr-o lume închipuită, dintr-o ordine pământească visată. În orânduirea satului, porunca a opta era icoană de închinat. Nu prea erau scandaluri între oameni, bătăi ori crime. Se mai duceau la lege pentru o mejdă. Era în sat comisia de împăciuire, un sfat al bătrânilor. O să-mi spuneți că acea vreme nu avea energie, spectacol lumesc, evenimente de prima pagină, cum ar spune cei din presă. Unora le pare o lume plictisitoare, anostă, fără eroi negativi.

Datoria mea este să vă amintesc cum umbla Adevărul pe Pământ, alături de Sfântul Petru. Acum adevărul supără pe om! Unii își astupă urechile să nu audă liniștea acelei lumi. Viața virtuală ne-a fost adusă de filme. Noi, pe la sate, aveam haiduci, care luau de la bogați și dădeau la săraci, ei, pe la orașe, aveau bandiți care prădau bănci, atacau vapoare ori furau diamante. Reflexul hoției a cutreierat veacurile. Nu este o invenție a vremurilor noastre. Dar, atunci, hoților li se tăia mâna dreaptă. Acum furtul este un sport practicat pe scară mare, dacă ne gândim și la țara noastră. Există aproape o legalizare a hoției, care se prescrie cu rapiditate. Este trist că prădarea a devenit un fapt de mândrie. Un mijloc de a te afirma în lumea afacerilor. Acest text a izvorât dintr-o revoltă față de personaje care fură, sunt anchetați și urgent scoși de sub urmărire. Ei ne dau lecții de bună purtare. Aproape în toate domeniile. Iar justiția e legată la ochi. Iată ce spunea un nefericit personaj. Ascultați: „Respectă infractorii, mă! Cine nu este infractor în ziua de astăzi, înseamnă că e prost!” Omul care face reclamă hoției a făcut câțiva ani de închisoare, tot pentru afaceri necurate.

Să-ți faci doctrină publică din nelegiuire asta seamănă cu desfrâul din Sodoma și Gomora. Dar cui îi pasă de cinste, când este vorba de bani? Zice omul căruia nu-i fac publicitate: „Am furat atât de mult ca să vă dau și vouă bani, mă!” Asemenea îndemnuri nefaste nu se sancționează de justiție. Unul mai spune: „Tu respectă legea, eu fur!” Un altul sfidează chiar autoritățile. „Rolul meu este să înșel statul. Și statul să mă prindă. Dar statul nu mă prinde.” Când interesele o cer mai cade câte unul în capcană. Câteodată, se mai află și oameni ai legii prin preajmă. E greu de înțeles de ce marii hoți ai vremurilor noastre sunt liberi. Ba sunt subiecte de reclamă. Corupția este un titlu de glorie. Din păcate, pentru mulți, politica este un culcuș ocrotitor. Un aeroport de pe care decolează și aterizează bani. Un apropiat a refuzat să intre în politică pe motiv că nu are bani să-și plătească locul. I s-a sugerat că politica poate fi generoasă. Poate s-a gândit la cea de-a opta poruncă. Asta-i lumea în care trăim. Dacă nu ești infractor ești prost în concepția lor. Poți fi cu o bibliotecă în minte. Am tresărit, când am auzit la o televiziune, un copil de vreo șapte ani, mare iubitor de poezie, recitând în Herăstrău: „Voi nu aveți idealuri, nici noblețe/ Doar portofel și mațe hrăpărețe.”

O, inocentă justiție!