Președintele cere Parlamentului 20 de militari pentru Ucraina. Care va fi următorul pas?

În fapt, propunerea anunțată acum este pentru trimiterea a 20 de militari români în structurile de comandament ale unei forțe multinaționale pentru sprijinirea Ucrainei, în Franța și Marea Britanie. Nu este anunțată trimiterea lor pe frontul ucrainean, dar întrebarea care se pune în această situație este unde se termină sprijinul pentru Ucraina și unde începe implicarea militară directă a României într-un război care nu este al nostru?

Trebuie făcută o distincție esențială. Un militar aflat într-un comandament din Franța sau Marea Britanie nu este același lucru cu un militar trimis să lupte în Ucraina. Vorbim, în principiu, despre participare la planificare, coordonare, legătură, logistică și structură de comandă. Așadar, pasul de acum nu înseamnă că România intră în război.

De altfel, România a participat deja la activități militare de instruire și cooperare cu aliații europeni. Ministerul Apărării menționează, de exemplu, participarea militarilor români la programe de instruire organizate de Franța.

Dar, există un alt dar pentru că important nu este numai numărul – 20 –  ci direcția în care merge această participare. „Astăzi 20, mâine 200 sau 2.000?”. Aici este problema politică reală. Nu cred că trebuie să privim automat această decizie ca pe începutul inevitabil al trimiterii trupelor române pe front. Ar fi o concluzie prea categorică. Dar nici nu trebuie să fim naivi.

Există o diferență între sprijin material, instruire, personal în structuri de comandă, misiuni logistice, eventuale misiuni de protecție, participare militară directă. Fiecare treaptă schimbă natura implicării.

De aceea, Parlamentul trebuie să fie extrem de atent. Nu doar să aprobe sau să respingă „20 de militari”, ci să ceară să se precizeze foarte clar: care este misiunea lor; unde vor fi; cât timp; cine îi comandă; ce reguli de angajare au; dacă pot fi mutați ulterior într-o zonă de conflict; ce se întâmplă dacă situația militară se schimbă; și, mai ales, care este limita până la care România este dispusă să meargă.

Asta mi se pare absolut legitim.

Dar Rusia? Ce va face Rusia, că sigur nu va privi cu blândețe și înțelegere noua provocare a României? Aici lucrurile devin mai complicate. România este deja percepută de Moscova drept parte a taberei occidentale. Iar relația cu Rusia este oricum extrem de tensionată. Chiar în aceste zile, SRI a anunțat că a dejucat o operațiune de sabotaj coordonată de Rusia pe teritoriul României, ceea ce arată că problema nu mai este una pur teoretică.

Prin urmare, întrebarea „Nu cumva îi provocăm pe ruși?” este legitimă. Dar trebuie pusă alături de o altă întrebare: „Dacă Rusia consideră România ostilă oricum, ar trebui România să-și reducă sprijinul pentru Ucraina de teamă să nu supere Moscova?”

Nu există un răspuns simplu. Pentru că România nu este o țară oarecare aflată la mii de kilometri de război. Suntem vecinii Ucrainei, membri NATO și ai Uniunii Europene, iar războiul se desfășoară chiar la frontiera noastră.

De la începerea conflictului mulți dintre cei care am fost și suntem împotriva războiului obișnuim să spunem că acesta „este războiul altora?” E adevărat este războiul Ucrainei și Rusiei, în sensul că militarii români nu luptă acolo și România nu este parte beligerantă. Dar, din păcate, consecințele lui nu sunt „ale altora”.

România a simțit deja efectele războiului: drone, fragmente de drone, incidente în apropierea frontierei, mine marine în Marea Neagră, presiuni asupra infrastructurii și operațiuni de influență și sabotaj. Datele Ministerului Apărării arată că, de la începutul războiului, România a gestionat numeroase incidente legate de drone și a neutralizat mine marine ajunse în zona sa economică exclusivă.

Așadar, războiul nu este al nostru, dar securitatea noastră este legată de rezultatul lui. Și atunci cât trebuie să facă România? Aici cred că trebuie găsit un echilibru. România trebuie să sprijine Ucraina atât cât îi cer interesele propriei securități, dar fără să transforme sprijinul într-o participare militară directă la război.

Apar două probleme, două extreme. Prima: „Nu ne privește. Să se descurce ucrainenii.” Este periculoasă pentru o țară aflată la granița NATO. A doua: „Trebuie să facem tot ceea ce ni se cere, indiferent de consecințe.” Este la fel de periculoasă. România trebuie să aibă propria politică de securitate, nu să fie nici spectator indiferent, nici executant automat.

Dacă România trimite 20 de militari într-un comandament multinațional, românii cred că ar vrea să vadă în paralel o preocupare cel puțin la fel de mare pentru apărarea României. Pentru că avem o problemă paradoxală. România participă la sprijinirea apărării Ucrainei, în timp ce noi înșine avem nevoie să ne consolidăm rapid apărarea antiaeriană, apărarea împotriva dronelor, infrastructura militară, rezerva și industria de apărare.

Și aici cred că parlamentarii, liderii politicii, cetățenii trebuie să-i pună solicitantului Nicușor Dan o întrebarea incomodă: cât investim în apărarea Ucrainei și cât investim în capacitatea României de a se apăra singură până la sosirea ajutorului aliat? Asta este, în fond, problema.

Sigur că nu trebuie să dramatizăm trimiterea celor 20 de militari. Asta nu înseamnă intrarea României în război. Dar nici nu trebuie minimalizată. În fond este un semnal politic și militar clar că România acceptă să participe mai profund la arhitectura europeană de sprijin pentru Ucraina.

Și tocmai de aceea Parlamentul trebuie să pună limite foarte clare. Pentru că există o diferență enormă între: „Suntem alături de Ucraina pentru că vrem ca războiul să nu ajungă niciodată în România” și „Suntem dispuși să intrăm noi în război pentru Ucraina.”

Prima poziție mi se pare perfect justificată. A doua ar necesita o discuție cu totul diferită, la nivelul întregii societăți și, în opinia mea, nu poate fi decisă prin pași mici, succesivi, despre care ni se spune de fiecare dată că sunt doar niște „20 de militari”.

Iar aici cred că se află, de fapt, neliniștea multora dintre românii care critică și se împotrivesc deciziei. Nu cei 20 de militari trimiși prin vestul Europei îi sperie ci întrebarea: „Care va fi următorul pas?”.

Grigore Ciascai