La aniversare • Poetul ECHIM VANCEA – 75

                        de Gheorghe PÂRJA

Prieteniile cele mai trainice se fac la umbra cuvântului. Mie mi s-a întâmplat. Îmi aduc aminte de nașterea unei grupări literare, pe când eram elev la Sighetul Marmației, la care am fost martor, dar și participant. Grupare care și-a făcut drum în literatura română de se vede și în ziua de astăzi. Eram liceeni în orașul dintre ape, cei mai mulți prunci de țărani, veniți la învățătură de prin satele Maramureșului, aici, în urbea de pe graniță. Aduceam cu noi averea de acasă: cuvinte părintești, slova liturgică, dar și miracolul horilor. Ne-am constituit printr-o nevăzută liniuță de unire. Ne-am cunoscut pe nume: Echim Vancea, Gheorghe Mihai Bârlea, Vasile Bârlea, Simion Șuștic, Ileana Mihai, Andrei Făt, Lucian Perța, Marin Slujeru, Mihai Nebeleac, Gheorghe Pârja… Și au mai fost buni și cu har.

Am deslușit faptul că în acest spațiu istoric, poezia cultă nu avea strălucire. Ce ne-a îndemnat spre poezie? În timpul nostru alumn am avut parte de dascăli care au intuit în noi că aveam o aplecare spre acest miracol care adună suflete, împrietenește oameni. Așa ne-am regăsit într-un cenaclu la Casa de Cultură. Cu mentori de nădejde. Profesorii noștri, Eracle Titircă, Ion Vancea, Ion Berinde, Ion Ardeleanu-Mecena, ori Ion Ardeleanu Pruncu. Dar mai ales pictorul și poetul Gheorghe Chivu, care ne era aproape, sau modele literare autohtone, cum au fost Alexandru Ivasiuc, Ion Iuga, ori Leonida Neamțu. Vremea a trecut, și generația de care vorbeam a stăruit în poezie.
Am debutat în volum, au apărut aprecieri critice, ne-am întâlnit cu valori lirice din țară. Dintre noi, cei care am pornit la drum, Echim Vancea este cel mai poet. Afirmație pe proprie răspundere! El este un document liric, o operă literară care a început în Maramureș și a urcat în istoria literaturii române. A fost, și a rămas, sincer cu valorile Nordului, pe care le-a distilat în vers cu amprentă proprie și le-a dat întâlnire cu valorile clasice, dar și cu eminenți reprezentanți ai generației anilor 60, când s-au întrupat simbolurile unei viziuni mai curajoase. Poetul Echim Vancea a rămas într-o continuă legătură cu pulsul creației contemporane, mai ales în perioada când a profesionalizat celebrul Festival Național de Poezie de la Sighetul Marmației. Apoi, ca director al Bibliotecii municipale, a lustruit prestigiul cărții. Declara într-un interviu: dacă nu ardea Biblioteca din Alexandria, omenirea era cu cel puțin 10 mii de ani mai avansată! Măgulitor crez.
A îmbrăcat și haina de editor. Dar scrisul a rămas ecranul pe care și-a proiectat frământările, bucuriile, întâlnirile cu cerul și pământul, misterul unic al prieteniei. Pe care îl poartă cu onoare ca un blazon lucitor, dobândit prin timp. Despre lucrurile profunde vorbește cu siguranță, categoric și cu argumente. Echim este un poet român cu un discurs liric original. Prin el, Nordul liric dă literaturii române unul dintre poeții autentici. I-am apreciat întotdeauna fantezia metaforei și convocarea cotidianului profund în versuri memorabile. Dacă în armată Echim a apărat fruntariile țării cu arma, că așa era rânduiala stagiului militar, acum, la altă margine de țară, limes, a îmbrăcat armura cuvântului. O parte a liricii sale nu se vrea îmblânzită, ci are orgoliul de a se rosti răspicat, sonor în aula unui timp devenit proprietate personală. Și a venit critica literară, cea fără odihnă și sever sfredelitoare, și a pus lupa pe creația sa. Ca într-un miracol optic, nu se întâmpla fenomenul de mărire, deoarece mare era substanța lirică de la nașterea poemului. Ca pe vremea călugărilor de la sfârșitul primului mileniu. Critica nu trebuia să-i mărească țesătura ideilor, întrucât se vedea din depărtare. Este deținătorul Marelui Premiu „Nichita Stănescu” al Serilor de Poezie de la Desești. Și al altor premii de prestigiu.
Mentorul nostru în toate cele, criticul literar Laurențiu Ulici, a constatat în urmă cu trei decenii: „Echim Vancea – maramureșean în literă și în spirit, izbutește să-și găsească tonul propriu în interpretarea partiturii optzeciste, relevându-se ca un poet al locului și al timpului său, prin apelul la gramatica postmodernismului românesc.” Și multe alte comentarii care nu încap aici. Și asta mă face să spun că Echim este cel mai poet dintre noi! Mai știu că Echim, într-o limbă imperială, înseamnă octombrie. Așa au decis astrele ca el să vină pe lume în data de 19 octombrie, în urmă cu 75 de ani, în satul Nănești de pe Iza. Și să fie dar liric și prieten vremii mele. Vremii noastre.
Să ne trăiești, frate de toate anotimpurile!