Ministrul Alexandru Nazare se căsătorește cu maramureșeanca Maria Mihali!

 Alexandru Nazare, actualul ministru de Finanțe în Guvernul Bolojan, urmează să se căsătorească săptămâna viitoare. Evenimentul ar fi programat pe 12 septembrie. Alexandru Nazare (45 de ani) urmează să se căsătorească cu Maria Mihali (30 de ani), interpretă de muzică populară și religioasă.

Alexandru Nazare și Maria Mihali formează un cuplu de mai mulți ani, însă abia în 2024 au început să se afișeze împreună la evenimente, iar anul următor s-au logodit.
Originară din Borșa, dar născută în Baia Mare pe 14 aprilie 1996, chiar în duminica de Paște, Maria consideră această întâmplare o binecuvântare. „Mama m-a adus pe lume în Sfânta și Marea zi de Paști a anului 1996, pe 14 aprilie. Am purtat acest lucru toată viața ca fiind cea mai frumoasă binecuvântare și care, până în acest moment, mi-a confirmat că Dumnezeu mă iubește atât de mult!”, a declarat ea.
Maria Mihali este o cunoscută solistă de muzică populară și folclor din Maramureș, originară din Borșa, care colaborează și cu Grupul Iza. Este o interpretă apreciată de muzică populară și religioasă (priceasne), având în portofoliu numeroase cânecte populare și prezențe scenice remarcabile. A absolvit Școala Populară de Arte „Tudor Jarda” din Cluj-Napoca, secția canto popular.
Pe lângă cariera muzicală, este de profesie economistă. A absolvit Facultatea de Business din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și un master în Managementul Dezvoltării Afacerilor la FSEGA.
Acum, ea s-a mutat în București pentru a fi aproape de partenerul ei, dar s-a înscris și la Universitatea Națională de Muzică din București, pentru a-și perfecționa tehnica vocală, și a început să predea canto tinerilor pasionați.
Este logodnica politicianului Alexandru Nazare, fost ministru al Finanțelor, cei doi având o relație discretă și o diferență de vârstă de 15 ani.

Grigore Ciascai

Frumoasele noastre duminici. Astăzi nimeni nu vrea să devină sfânt!

 

Duminica a 12-a după Rusalii ne pune înainte întâlnirea lui Hristos cu tânărul bogat (Matei 19, 16-26) Este o Evanghelie despre avere, dar, în profunzime, nu despre bani este vorba, ci despre ceea ce îl împiedică pe om să fie cu adevărat liber.

Tânărul vine la Iisus cu o întrebare care, la prima vedere, pare desăvârșită: „Învățătorule, ce bine să fac ca să am viața veșnică?” Nu întreabă cum să câștige mai mult, cum să fie fericit aici, pe pământ, ci cum să dobândească viața veșnică. Are, deci, o preocupare spirituală autentică. Și mai mult, spune că poruncile le-a păzit din tinerețile sale.

Atunci Iisus îi spune ceva care schimbă cu totul sensul întâlnirii: „Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează-mi.”

Tânărul pleacă întristat. Aici este miezul. Nu pentru că avea avere, ci pentru că averea îl avea pe el. Hristos nu spune că bogăția este, prin ea însăși, un păcat. Nici că omul trebuie să-și abandoneze responsabilitățile și bunurile pentru a fi creștin. El dezvăluie însă o primejdie mult mai subtilă, aceea ca lucrurile pe care le avem să ajungă să ne stăpânească, să devină centrul existenței noastre.

Poți să ai puțin și să fii rob banului. Poți să ai mult și să fii liber. De aceea, după plecarea tânărului, Iisus spune ucenicilor: „Cu anevoie va intra bogatul în împărăția cerurilor.” Iar ucenicii, cutremurați, întreabă: „Atunci cine poate să se mântuiască?”

Răspunsul este una dintre marile chei ale întregii Evanghelii: „La oameni aceasta este cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință.”

Și aici povestea noastră de duminică se deschide către ceva mult mai larg. Omul modern, asemenea tânărului din Evanghelie, are adesea impresia că poate rezolva totul singur. Își construiește siguranța din avere, carieră, statut, proprietăți, relații, influență. Strânge, adună, agonisește. Și, uneori, abia târziu descoperă că poți avea totul și să-ți lipsească tocmai ceea ce este esențial.

Tânărul bogat avea multe. Dar, în momentul întâlnirii cu Hristos, a descoperit că mai avea ceva de pierdut: siguranța pe care și-o construise în jurul averii sale. Poate că acesta este motivul pentru care Evanghelia lui Matei nu ne spune numele lui.

El poate fi oricare dintre noi. Fiecare om are „averea” lui. Pentru unul sunt banii. Pentru altul este orgoliul. Pentru altul puterea. Pentru altul confortul. Pentru altul trecutul de care nu vrea să se despartă, o ură, o ambiție, o vanitate, o certitudine.

Și poate că, dacă Hristos ne-ar spune astăzi: „Lasă acel lucru și urmează-Mi”, am pleca și noi, asemenea tânărului, întristați. Pentru că întrebarea adevărată nu este: „Cât am?”, ci: „De ce anume nu sunt în stare să mă desprind?”

Acolo începe adevărata noastră întâlnire cu Evanghelia. Duminica aceasta nu ne cere, așadar, să disprețuim lumea și bunurile ei. Ne cere să le punem la locul lor. Să nu confundăm a avea cu a fi. Să nu ajungem să ne măsurăm viața prin ceea ce posedăm.

Pentru că într-o zi toate lucrurile pe care le-am strâns vor rămâne aici. Și va rămâne doar omul din noi. Iar întrebarea lui Hristos, simplă și grea, va continua să ne urmărească: „Ce folos îi este omului dacă va câștiga lumea întreagă, dar își va pierde sufletul?”

Iată de ce mergem mai departe. Din duminică în duminică, întâlnim oameni diferiți, întâmplări diferite, minuni și parabole diferite. Dar, de fapt, Evanghelia ne aduce mereu în fața aceleiași întrebări: ce facem cu viața care ne-a fost dată?

Iar tânărul bogat ne lasă astăzi cu una dintre cele mai grele lecții: Nu este suficient să nu faci răul. Trebuie să fii capabil și să renunți la ceea ce te împiedică să faci binele. Și, poate, aceasta este adevărata desăvârșire spre care ne cheamă Hristos.

Constantin Virgil Gheorghiu (1916-1992, scriitorul devenit preot sugerează acest salt calitativ și, simultan, lipsa de avânt a omului contemporan atunci când afirmă: „De ce să accepți să fii soldat când poți deveni general? De ce să fii valet când poți deveni împărat? Dacă sfințenia e la îndemâna întregii lumi, de ce atunci întreaga lume dorește să devină orice altceva, dar nu sfânt?… În zilele noastre, omul vrea să ajungă în cosmos, pe Lună, pe planetele Marte, Venus, Mercur. Pretutindeni. E un lucru frumos și foarte înalt. Dar în rai, care e încă și mai înalt și mai frumos, nimeni nu vrea să ajungă. Nimeni nu vrea să devină sfânt”.

Autor: Grigore Ciascai

Sursa: Redactia 9

Schimbare la față nu începe pe chip, ci în inimă

În șirul marilor sărbători ale anului bisericesc, 6 august – Schimbarea la Față a Domnului ocupă un loc aparte. Ea nu vorbește despre o minune săvârșită pentru alții, ci despre descoperirea, fie și pentru câteva clipe, a slavei dumnezeiești a lui Hristos. Dacă Duminicile de după Rusalii ne-au purtat pas cu pas prin minunile Sale, Schimbarea la Față ne arată cine este, cu adevărat, cel care le săvârșește.

Sunt sărbători care ne cheamă să ne amintim un eveniment din trecut și sunt sărbători care ne invită să privim dincolo de hotarele lumii văzute. Schimbarea la Față a Domnului face parte dintre acestea din urmă. Ea nu este doar evocarea unei întâmplări petrecute pe Muntele Tabor, ci o fereastră deschisă spre taina dumnezeirii lui Hristos și spre destinul la care este chemat omul.

Pe Tabor, muntele cel înalt, lumina nu mai seamănă cu cea de pe pământ. Nu e nici zor de zi, nici apus de foc, ci o strălucire dinlăuntrul veșniciei, o lumină necreată care arde, dar nu mistuie, care descoperă, dar nu rănește. Hristos, Domnul, se schimbă la față înaintea ucenicilor săi și pentru o clipă li se arată așa cum este: plin de slavă, Fiu al lui Dumnezeu, stăpân peste moarte și peste timp.

Evangheliile ne spun că Iisus i-a luat cu sine pe Petru, Iacov și Ioan și a urcat pe munte pentru rugăciune. Acolo, în timp ce se ruga, chipul lui s-a schimbat înaintea lor. Fața i-a strălucit ca soarele, iar hainele i s-au făcut albe ca lumina. Alături de el au apărut Moise și Ilie, simbolurile Legii și ale Proorocilor, vorbind despre împlinirea planului dumnezeiesc prin jertfa ce urma să aibă loc la Ierusalim.

Ucenicii au fost copleșiți de frumusețea acelei clipe. Petru, neștiind ce spune, a rostit cuvintele care au rămas peste veacuri: „Doamne, bine este nouă să fim aici.” Era glasul omului care, pentru o clipă, a gustat din frumusețea Împărăției lui Dumnezeu și nu mai dorea să se întoarcă în lumea obișnuită.

Dar momentul culminant nu este lumina, ci glasul Tatălui: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta să-L ascultați.” Este aceeași mărturie dumnezeiască rostită la Botezul Domnului, întărind credința apostolilor înaintea încercării supreme – Pătimirea și Crucea.

Schimbarea la Față nu înseamnă că Hristos a devenit altceva decât era. El nu s-a schimbat în ființa sa, ci le-a îngăduit ucenicilor să vadă ceea ce ochii omenești nu puteau cuprinde în mod obișnuit: slava dumnezeiască ascunsă sub smerenia firii omenești. Lumina Tabor-ului nu este o lumină a soarelui și nici o strălucire trecătoare, ci lumina necreată, aceeași lumină pe care sfinții o mărturisesc ca semn al prezenței lui Dumnezeu.

De aceea, această sărbătoare vorbește și despre chemarea omului. Dumnezeu nu l-a creat pe om pentru întuneric, ci pentru lumină. Viața creștină nu este doar o luptă împotriva păcatului, ci un drum al prefacerii lăuntrice, al schimbării la față a inimii, prin rugăciune, iubire, iertare și împărtășirea cu harul lui Dumnezeu.

În tradiția românească, ziua de 6 august este înconjurată și de numeroase obiceiuri. În multe biserici sunt aduse și binecuvântate roadele verii – mai ales strugurii -, ca semn al recunoștinței pentru darurile primite. Este un gest simplu, dar profund. Omul întoarce lui Dumnezeu primul rod al muncii sale, mărturisind că toate vin din mâna Creatorului.

Schimbarea la Față este, astfel, și o sărbătoare a speranței. Ea vestește că suferința nu are ultimul cuvânt, că după Cruce urmează Învierea, iar după întuneric răsare lumina. Apostolii au coborât de pe Tabor pentru a merge spre Ierusalim, spre încercările care îi așteptau, dar au purtat în suflet amintirea acelei lumini. Ea le-a dat puterea de a nu se clătina atunci când aveau să-l vadă pe Hristos răstignit.

Poate că fiecare om are nevoie de propriul său Tabor. Un moment de liniște, de rugăciune, de întâlnire sinceră cu Dumnezeu, din care să coboare mai puternic, mai împăcat și mai luminos. Pentru că adevărata schimbare la față nu începe pe chip, ci în inimă. Iar atunci când inima se umple de lumină, întreaga viață capătă un alt înțeles.

Schimbarea la Față nu este doar o sărbătoare din calendar. Este chemarea noastră la transfigurare. Să ne desprindem de fața lumii și să îmbrăcăm chipul cel nou al harului. Să lăsăm în urmă întunericul inimii, temerile, patimile, neîncrederea – și să ne luminăm dinlăuntru, în tăcerea rugăciunii, în răbdare, în bunătate, în iertare.

Astăzi, nu putem să nu ne oprim. Nu putem să nu marcăm sărbătoarea. Este ziua în care ni se arată, tainic, că omul este chemat nu doar să trăiască, ci să strălucească. Că dincolo de durerile firii, ne așteaptă un Tabor al fiecăruia.

Să urcăm…

de Grigore Ciascai

  

Să rămână măcar în fotografii, că nu se știe ce urmează...

 

Azi dimineață am publicat pe Redacția9.ro una dintre cele mai consistente luări de poziție față de ceea ce se întâmplă și, are mari șanse să se extindă și alte personalități din cultura română, cu Octavian Goga, „poetul pătimirii noastre”, semnat de istoricul Ioan Aurel Pop, fost președinte al Academiei Române. https://redactia9.ro/2026/05/nu-mai-huliti-oa…iubirea-prin-ura/ .

Mânat de alte probleme, după câteva ore am ajuns, perpedes, pe strada Vasile Lucaciu din Baia Mare, unde am revăzut bustul poetului Octavian Goga, amplasat în fața școlii cu același nume în anul 2000.

Instant m-am apucat să fac niște fotografii la gândul că, cine știe, dacă nu cumva în viitorul apropiat nu se va trece la demolarea monumentului după „rețeta” implementată deja în Dealul Copoului din Iași. Că ne putem aștepta la orice în vremurile astea, descrise magistral de distinsul academician.

Nu strică unele date trecute pe monumentul băimărean. A fost dezvelit în 14 iunie 2000, autorul lucrării fiind sculptorul Ioan Marchiș, omul care a înnobilat orașul cu statui fără de care am fi orfani de istoria noastră. Sponsori au fost Ioan Ghica, director general al BCR (românească pe vremea aceia), Nicolae Bud, deputat, Teofil Balmoș, Ovidiu Morar și Ioan Fărcaș. Directorul Școlii „Octavian Goga” era prof. si compozitorul Simion Vaida.

Nu trebuie uitată contribuția adusă de cadrele didactice ale școlii, de părinții elevilor și de primăria Baia Mare, condusă la vremea respectivă de conf. univ. dr. Cristian Anghel.

O postare preventivă ce vizează viitorul tulbure care ni se arată. Asta nu înseamnă că trebuie să ne pierdem speranța în vremuri mai bune...

Grigore CIASCAI