Schimbare la față nu începe pe chip, ci în inimă

În șirul marilor sărbători ale anului bisericesc, 6 august – Schimbarea la Față a Domnului ocupă un loc aparte. Ea nu vorbește despre o minune săvârșită pentru alții, ci despre descoperirea, fie și pentru câteva clipe, a slavei dumnezeiești a lui Hristos. Dacă Duminicile de după Rusalii ne-au purtat pas cu pas prin minunile Sale, Schimbarea la Față ne arată cine este, cu adevărat, cel care le săvârșește.

Sunt sărbători care ne cheamă să ne amintim un eveniment din trecut și sunt sărbători care ne invită să privim dincolo de hotarele lumii văzute. Schimbarea la Față a Domnului face parte dintre acestea din urmă. Ea nu este doar evocarea unei întâmplări petrecute pe Muntele Tabor, ci o fereastră deschisă spre taina dumnezeirii lui Hristos și spre destinul la care este chemat omul.

Pe Tabor, muntele cel înalt, lumina nu mai seamănă cu cea de pe pământ. Nu e nici zor de zi, nici apus de foc, ci o strălucire dinlăuntrul veșniciei, o lumină necreată care arde, dar nu mistuie, care descoperă, dar nu rănește. Hristos, Domnul, se schimbă la față înaintea ucenicilor săi și pentru o clipă li se arată așa cum este: plin de slavă, Fiu al lui Dumnezeu, stăpân peste moarte și peste timp.

Evangheliile ne spun că Iisus i-a luat cu sine pe Petru, Iacov și Ioan și a urcat pe munte pentru rugăciune. Acolo, în timp ce se ruga, chipul lui s-a schimbat înaintea lor. Fața i-a strălucit ca soarele, iar hainele i s-au făcut albe ca lumina. Alături de el au apărut Moise și Ilie, simbolurile Legii și ale Proorocilor, vorbind despre împlinirea planului dumnezeiesc prin jertfa ce urma să aibă loc la Ierusalim.

Ucenicii au fost copleșiți de frumusețea acelei clipe. Petru, neștiind ce spune, a rostit cuvintele care au rămas peste veacuri: „Doamne, bine este nouă să fim aici.” Era glasul omului care, pentru o clipă, a gustat din frumusețea Împărăției lui Dumnezeu și nu mai dorea să se întoarcă în lumea obișnuită.

Dar momentul culminant nu este lumina, ci glasul Tatălui: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta să-L ascultați.” Este aceeași mărturie dumnezeiască rostită la Botezul Domnului, întărind credința apostolilor înaintea încercării supreme – Pătimirea și Crucea.

Schimbarea la Față nu înseamnă că Hristos a devenit altceva decât era. El nu s-a schimbat în ființa sa, ci le-a îngăduit ucenicilor să vadă ceea ce ochii omenești nu puteau cuprinde în mod obișnuit: slava dumnezeiască ascunsă sub smerenia firii omenești. Lumina Tabor-ului nu este o lumină a soarelui și nici o strălucire trecătoare, ci lumina necreată, aceeași lumină pe care sfinții o mărturisesc ca semn al prezenței lui Dumnezeu.

De aceea, această sărbătoare vorbește și despre chemarea omului. Dumnezeu nu l-a creat pe om pentru întuneric, ci pentru lumină. Viața creștină nu este doar o luptă împotriva păcatului, ci un drum al prefacerii lăuntrice, al schimbării la față a inimii, prin rugăciune, iubire, iertare și împărtășirea cu harul lui Dumnezeu.

În tradiția românească, ziua de 6 august este înconjurată și de numeroase obiceiuri. În multe biserici sunt aduse și binecuvântate roadele verii – mai ales strugurii -, ca semn al recunoștinței pentru darurile primite. Este un gest simplu, dar profund. Omul întoarce lui Dumnezeu primul rod al muncii sale, mărturisind că toate vin din mâna Creatorului.

Schimbarea la Față este, astfel, și o sărbătoare a speranței. Ea vestește că suferința nu are ultimul cuvânt, că după Cruce urmează Învierea, iar după întuneric răsare lumina. Apostolii au coborât de pe Tabor pentru a merge spre Ierusalim, spre încercările care îi așteptau, dar au purtat în suflet amintirea acelei lumini. Ea le-a dat puterea de a nu se clătina atunci când aveau să-l vadă pe Hristos răstignit.

Poate că fiecare om are nevoie de propriul său Tabor. Un moment de liniște, de rugăciune, de întâlnire sinceră cu Dumnezeu, din care să coboare mai puternic, mai împăcat și mai luminos. Pentru că adevărata schimbare la față nu începe pe chip, ci în inimă. Iar atunci când inima se umple de lumină, întreaga viață capătă un alt înțeles.

Schimbarea la Față nu este doar o sărbătoare din calendar. Este chemarea noastră la transfigurare. Să ne desprindem de fața lumii și să îmbrăcăm chipul cel nou al harului. Să lăsăm în urmă întunericul inimii, temerile, patimile, neîncrederea – și să ne luminăm dinlăuntru, în tăcerea rugăciunii, în răbdare, în bunătate, în iertare.

Astăzi, nu putem să nu ne oprim. Nu putem să nu marcăm sărbătoarea. Este ziua în care ni se arată, tainic, că omul este chemat nu doar să trăiască, ci să strălucească. Că dincolo de durerile firii, ne așteaptă un Tabor al fiecăruia.

Să urcăm…

de Grigore Ciascai