Cuvântul și răchita plângătoare

                                                   de Gheorghe Pârja

Vin amintirile, vin de se aud în Cuvânt sunetele clopotelor. Așa mi-am amintit că în urmă cu trei ani s-a săvârșit din viață poeta și prietena IOANA ILEANA ȘTEȚCO, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, Reprezentanța Maramureș. Atunci, cuvintele parcă au refuzat să se întrupeze în propoziții, gândurile au obosit la răscruci, că deh!, când nu mai poți trăi ca om te faci pasăre. Deprinzi în cădere tainele zborului și te rotești până pierzi din inocență și din uimire. Fuioare lungi, unduioase de negură se apropie, nepermis de mult se apropie, până nu se mai vede nimic. Prin fața ochilor trec pe apele curgătoare ale trupului, chipul celui uitat într-o zi, umbra celor petrecuți prin ani. Vânt de trădare adie prin cărțile de iubire, aripa îngerului șterge zilele negre, noi înălțăm la cerul de sticlă rugăciuni scrise în limba poemelor, a cărților care așteaptă în sertare de piatră.

Colindă timpul pe la ferestre, deschide zăbrele, schimbă mărgele. O, Doamne, mila aceea reavănă ca un pumn de pământ roditor alungă din sângele femeii întrebările reci și spune povești de se culcă moartea într-o privire neutră, ori într-o iubire peste care și prafu, întâi strălucește și apoi se așază. Târăște zborul din urmă al păsării cântătoare și umbra este mai grea decât urletul lupului la poala Pietrosului. Ioana a lăsat pereții de sticlă ai casei urbane, apa Săsarului și străzile băimărene, pe care le-a pavat cu ceramică de Faimar. O, fetele și băieții de la Întreprinderea Faimar, condusă inventiv și folositor de inginerul Mircea Chirilă!

În urmă cu trei ani! Era duminică, 24 iulie, și m-am trezit visându-mi viața cu câteva zile în urmă. Nu știu de ce mi se părea că este joi, ziua în care m-am întâlnit ultima oară cu Ioana, în fața unei librării băimărene. În ziua aceea, păsările zburau mai jos decât moartea și nu știam că aripile lor largi vor îmbrăca haine de doliu. A fost ultima îmbrățișare a privirii. Acolo, în capela de pe strada Zorilor, din Borșa, am ajuns grație bunei prietene a Ioanei, Maria Cherebeț și a soțului ei, Nelu. Acum, am răgaz să măsor timpul dat înapoi, desfăcut de pe un ghem mare.

Îmi aduc aminte când Ioana venea la Desești, în livada cu poeți și prieteni, neapărat ajungea lângă biserică, să se întâlnească cu răchita plângătoare. Prima dată a dus-o Mama Doca la întâlnirea cu arborele misterios, care avea și o legendă. Apoi Ioana, la fiecare venire în sat, mergea singură la întâlnirea cu răchita supărată. Avea ramurile prelinse până la pământ, ca niște lacrimi vegetale. Da, a scris Ioana un poem lucitor că la De­sești ne treieră veșnicia pe numele mic. Credea Ioana că la Desești cuvintele-s rotunde și țiuie în urechea îngerului chemarea ce pune traversele cruce pe calea ferată a limbii române. Ca la facerea lumii, inventăm veșnicia, ce frumos ne treieră sufletele în ograda largă și tăcerile strânse pe dealuri înflorite.

Acolo, la umbra casei mele părintești, Ioana a primit una dintre diplomele meritate cu semnătura criticului Gheorghe Grigurcu, care i-a recunoscut muzica înțelesurilor lirice, incantația atmosferei învăluitoare ca o vrajă. Au semnat, pe vasul de argint al poeziei Ioanei, poetul Ion Mureșan și criticii literari Al. Cistelecan și Terezia Filip. Ioana avea ochii închiși și sufletul plecat. O, ce singurătate a singurătății, cum ne-a zis poetul. Poate sufletul colinda prin zarea timpului apus, prin atelierul lui Mihai Olos, acel laborator de amintiri, locul magic al sincerității și răzvrătirii noastre.

Acolo se antrenau cuvintele pentru zbor, tăcerile aprindeau idei la flacăra speranței, sub ochii larg deschiși ai sfinților fără somn. Acum, în acest iulie trist, stau pe treptele vremii și privesc tremurul lumânărilor. Îmi aduc aminte de ziua aceea cu marea petrecere a Ioanei. Neamuri îndoliate: sora Dorina, cumnata Perpeta și nepoata Laura, verișoare și nepoți după verișori. Și prietena Măriuca, din Baia Mare, cu Nelu. Și preotul Remus Timiș. Dintr-o carte a Ioanei, preotul a citit câteva versuri: „Când ne stingem/ne stingem cu umbra în sus/proiectând în cer altă pădure/pentru care să scrie și îngerii poezii.”

Acum șade în pământul Borșei natale, lângă părinți. Până la a doua Venire. În apropiere, umbra răchitei supărate. Și plângătoare. Cum a ajuns arborele misterios acolo? A venit din hotarul Deseștiului? Numai spiritul operei unei poete întrupate în Cuvânt poate dezlega enigma. Și umbra veghetoare a Pietrosului. De atunci, Ioana treieră la Borșa, veșnicia cu litere mari. Astăzi, 24 iulie, au trecut trei ani din veșnicie ei. Ne veghează Cuvântul poetei și răchita plângătoare.

Pădurea pentru care scriem poezii

 

                                                                                                     de Gheorghe Pârja

Afirm cu convingere că, în toată nebunia lumii noastre, mai sunt tineri, în preajmă, care își caută teritoriile sensibile ale sufletului lor! Nici nu se poate alt­cumva. Nu pot să-și uite vârsta. Să depună mărturie pentru ea. Unii se oglindesc în cuvânt cu uimirea propriei descoperiri. Eu sunt extrem de atent la asemenea porniri tandre din partea tinerilor care caută miracolul cuvintelor. Reprezentanța Maramureș, Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România, a devenit în ultimii ani un spațiu pentru întâlniri ale tinerilor din Baia Mare, care caută deslușirea vieții prin cuvânt. Cei mai consecvenți sunt elevii de la Colegiul Național „Mihai Eminescu” din Baia Mare, întruniți în Cenaclul Cultural „Voci Eminesciene”, dimpreună cu profesoarele care cred în harul lor.

Așa, miercuri, 27 septembrie, au venit la sediul Uniunii Scriitorilor din Maramureș, cenacliștii eminescieni cu un mesaj ferm: să povestim despre omul și opera poetei Ioana Ileana Ștețco, recent plecată Dincolo. Este unul dintre omagiile surprinzătoare, pentru mine, deoarece a pornit dinspre tineri, care s-au întâlnit cu poeta de vreo trei ori la sediul amintit. Este admirabilă această prețuire pentru opera unui scriitor. Doamne, cât de convingători au fost în argumentele lor! Ecranul pe care și-au proiectat aprecierile a fost opera Ioanei. Fiecare dintre cei prezenți au citit câte un poem din cărțile autoarei. Și scurte vorbiri din mătasea amintirii apropiate. Am fost martor la tresărirea ființei începătoare a unor alumni care doresc să-și marcheze destinul cu înțelesuri mature. Și prin această mărturisire sensibilă tinerii au devenit voci sigure.

Strig și eu catalogul celor prezenți la întâlnire: Camelia Nistor (președinta Cenaclului, autoarea unui volum de versuri), Nicole Bărbuș, Andra Cionca, Teodora Mugur, Andreas Mureșan, Patricia Pop, Andreea Tarcea. Și nu în ultimul rând au ținut să fie prezenți absolvenții, acum studenți, Bogdan Vanca (fost președinte al Cenaclului, inițiatorul lui), Patrik Tarța și Adrian Oșan. Toți cu simțăminte expresive față de poeta evocată și de poezia citită. Au fost alături profesoarele consecvente în proiectul lor: Monica D. Cândea, Alina Andreicuț, Ramona Fonai. Care țin aprinsă făclia cuvântului venit dinspre elevii lor. Din partea Uniunii Scriitorilor din România au susținut spiritul evocator întru Ioana, și au apreciat poeziile tinerilor, criticul literar Daniela Sitar-Tăut, poeta Elena Cărăușan și poetul Nicolae Scheianu. Care a primit, de ziua lui, un dar muzical din partea Alinei Andreicuț. Elena Cărăușan a amintit poemul inedit al Ioanei, „Pădurea pentru care scriu poezii”, în curs de apariție. Elena a decantat substanța poemului în câteva cuvinte: „Simbolistica din poem este rafinată, cutreierată de un mesaj ascuns. Un licăr din adevărul vieții.”

A fost o întâlnire de evocare și lectură din poemele tinerilor. Elevii au decantat în poemele Ioanei, retrospectiva biografică, stilizarea stărilor lirice și interogațiile cotidiene. La întâlnire a participat și Dana Buzura-Gagniuc, managerul revistei de cultură „Nord Literar”, care a apreciat creația tinerilor poeți, invintându-i să treacă pragul revistei. Din această aripă a Palatului Administrativ, câțiva tineri înțeleg taina zborului prin cuvânt. Și cum e să ai o pădure pentru care scrii poezii. Toți avem o pădure pentru care zugrăvim cerul.

Ultimul poem nescris

 

Ne despărțim cu tristețe de o voce puternică a liricii românești, cu reședința în Maramureș, colega și prietena noastră, poeta IOANA ILEANA ȘTEȚCO.

Cea care a marcat peisajul poeziei contemporane prin gravitatea tonului și rigoarea exemplară a trăirii. Poemele ei sunt năvalnice ca râurile Borșei natale, în care și-a oglindit sufletul frumos și neliniștit. Sunt exerciții de sensibilitate făcute sub faldurile poeziei și în libertatea de a descoperi adevărurile lumii prin mijlocirea cuvântului.

A încercat să trăiască simplu, fără mari așteptări. Pentru ea, poezia era veșnic tânără. Avea vocația prieteniei. Era exigentă cu muntele și blândă cu marea. A fost și va rămâne în poezie „o farmacistă a melancoliei existențiale.” A publicat mai multe volume de versuri, bine primite de critica literară, fiind distinsă cu mai multe premii județene și naționale. A fost membră a Uniunii Scriitorilor din România. Anul trecut, Asociația scriitorilor din Baia Mare i-a decernat Marele premiu pentru literatură la categoria SCRIITORUL ANULUI.

Prin plecarea IOANEI pe drumul cel lung, lirica românească pierde o voce inconfundabilă a poeziei autentice. În acest an, pe 24 septembrie, trebuia să o cinstim pentru cele șapte decenii de viață și apariția unui nou volum de versuri, ca o pădure răzvrătită. Vorba poetei: ai să dai seama, Doamnă moarte, pentru această grabă!

Ne va lipsi mult grija ei de a nu fi singuri. Ne vor rămâne cărțile ei ca mărturie a unei vocații de excepție. Ne consolăm cu gândul că scriitorul trăiește, prin opera sa, la fel de intens ca atunci când nu este în scenă. Pentru Ioana este ultimul poem nescris.

 

Gheorghe PÂRJA,

președintele Reprezentanței Maramureș a Uniunii Scriitorilor din România

ULTIMUL POEM NESCRIS

 

Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România anunță cu tristețe încetarea din viață a poetei Ioana Ileana Ștețco

Odihnească-se în pace!

Ioana Ileana Ștețco (24 septembrie 1952, Borşa/ Maramureş – 21 iulie 2022, Baia Mare). Poetă. Absolventă a Liceului economic Baia Mare, 1971, și a Institutului de Ceramici Industriale, Bucureşti, 1988.

Debut absolut în „Luceafărul”, 1977.

Colaborări la: Luceafărul, Steaua, Familia, Vatra, Contemporanul, Poesis, Nord Literar.

Volume: Phoenix vecina, 2010; În doze suportabile, iubire, 2011; Şcoala de fete, 2013; Ai să dai sama, Doamnă!, 2016.

Ultimul poem nescris

Ne despărțim cu tristețe de o voce puternică a liricii românești, cu reședința în Maramureș, colega și prietena noastră poeta IOANA ILEANA ȘTEȚCO.

Cea care a marcat peisajul poeziei contemporane prin gravitatea tonului și rigoarea exemplară a trăirii. Poemele ei sunt năvalnice ca râurile Borșei natale, în care și-a oglindit sufletul frumos și neliniștit. Sunt exerciții de sensibilitate făcute sub faldurile poeziei și în libertatea de a descoperi adevărurile lumii prin mijlocirea cuvântului.

A încercat să trăiască simplu, fără mari așteptări. Pentru ea, poezia era veșnic tânără. Avea vocația prieteniei. Era exigentă cu muntele și blândă cu marea. A fost și va rămâne în poezie „o farmacistă a melancoliei existențiale.” A pubicat mai multe volume de versuri, bine primite de critica literară, fiind distinsă cu mai multe premii județene și naționale. A fost membră a Uniunii Scriitorilor din România.

Anul trecut, Asociația scriitorilor din Baia Mare i-a decernat Marele premiu pentru literatură la categoria SCRIITORUL ANULUI.

Prin plecarea IOANEI pe drumul cel lung, lirica românească pierde o voce inconfundabilă a poeziei autentice. În acest an, pe 24 septembrie, trebuia să o cinstim pentru cele șapte decenii de viață și apariția unui nou volum de versuri, ca o pădure răzvrătită. Vorba poetei: ai să dai seama, Doamnă moarte, pentru această grabă!

Ne va lipsi mult grija ei de a nu fi singuri. Ne vor rămâne cărțile ei ca mărturie a unei vocații de excepție. Ne consolăm cu gândul că scriitorul trăiește, prin opera sa, la fel de intens ca și atunci când nu este în scenă. Pentru Ioana este ultimul poem nescris.

Gheorghe PÂRJA,

președintele Reprezentanței Maramureș

a Uniunii Scriitorilor din România Filiala Cl

Adio, Ileana!

 

La ce mă gândesc mă întreabă Facebook.

El care ne-a învățat să fim, să iubim și să murim aici în spațiul virtual, îmi aduce vestea incredibilă a stingerii poetei și prietenei noastre Ioana Ileana Ștețco.

Evident mă gândesc la loviturile absurde pe care le primim.

ca și cum cineva ne-ar sfărâma o clipă mintea, țeasta,vederea!

La destinele noastre evanescente, doar gânduri și cuvinte!

La cei care pleacă intempestiv din lume! La cei cu care ne-am obișnuit să ne vedem și să-i vedem prin țesătura lumii noastre, ca frați, ca prieteni, ca ființe-reper și pe care deodată cineva ni-i răpește fără drept de apel, fără putința de-a opri aceasta. La cei cu care ne vedem foarte rar dar ne face bine să știm că există acolo undeva departe sau undeva aproape și că țin rezistentă arhitectura lumii. Nu apuc să-mi consum uluirea și tristețea veștii că IOANA ILEANA ȘTEȚCO a murit și de îndată primesc mesaj de la Irina Petraș că s-a stins profesorul IOAN DERȘIDAN de la Oradea!

Cine s-ar fi gândit! Cine se putea gândi, în luna mai, când am fost la Cluj, la evenimentul lansării cărții lui Ion Pop, „Lucian Blaga - Universul liric”, că Ileana nu va mai vizita vreodată Clujul, că noi , Eu, Ileana Și Nicu Scheianu, nu vom mai călători aici pe pământ împreună prin pusta transilvană-someșeană, că nu vom mai poposi la o cafea la Cășei sau pe pajiștea unor maluri de ape să admirăm verdeața de rai a dealurilor Măgoajei, că nu vom mai schimba cuvinte și idei într-un lung dialog cât drumul Clujului...Cine? Cine s-ar fi gândit că nu o vom mai vedea pe Ioana Ileana, când, la Zilele revistei „Nord literar”, cu trei săptămâni în urmă, ne-a spus câtorva care eram în preajmă: „Vreau să vă salut și să vă spun că eu voi merge pentru o vreme în spital pentru un tratament și.....”. „ - Sănătate multă, Ileana ! Să ne vedem cu bine când revii!”, i-am zis eu. Și nu bănuiam că nu va mai reveni, și nu pot să cred că ființa ei de trup s-a destrămat ca un fum și că personalitatea ei s-a evaporat undeva în văzduh de unde poate ne privește zâmbind.

Am discutat în întâlnirile noastre la Baia Mare, am schimbat opinii, am scris despre cărțile ei, am apreciat talentul ei și efortul de a se dărui poeziei...Ioana Ileana Ștețco era membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj-Napoca.

Adio, Ileana! Drum lin în cer, în Lumina Veșniciei Tatălui! Ție, poetei IOANA ILEANA ȘTEȚCO! Fie-ți pământul odihnitor și amintirea perpetuă! Versurile tale vor umple golul pe care l-ai lăsat acolo, în sălița de la reprezentanța USR Maramureș, Fii neuitată, draga noastră Ileana!

 

Dr. Terezia FILIP

 

A plecat la Cer "Ileana Cosânzeana Poeziei maramureşene" Ioana Ileana Şteţco

Din pagina Uniunii Scriitorilor Români, filiala Cluj, a cărei membră era, aflăm:

(n. 24 septembrie 1952, Borşa/ Maramureş - d. 21 iulie 2022, Baia Mare). Poetă. Absolventă a Liceului economic Baia Mare, 1971; Absolventă a ICI Bucureşti, 1988. Debut absolut în Luceafărul, 1977. Colaborări: Luceafărul, Steaua, Familia, Vatra, Contemporanul, Poesis, Nord Literar.

Volume: Phoenix vecina, 2010; În doze suportabile, iubire, 2011; Şcoala de fete, 2013; Ai să dai sama, doamnă!.

Premii: Labiș (1974), Măiastra (1978), Rapsodii de primăvară – debut (2010), Marele premiu Ocoliș (2010), Premiul pentru debut Sighetu Marmației (2011).

                                                                       * * *

Referinţe critice:

 "Poemele sunt admirabil de vii , de tumultoase, de năvalnice şi de grave". (ION MUREȘAN)

"De remarcat că mai nimic edulcorat, superficial nu încape în aceste texte. Îndeobște pornind de la stratul real, prozaic al trăirilor,precum de la un grad zero al plăsmuirilor lirice, autoarea își sprijină elanul liric pe preaplinul lor. Aidoma oricărui autor autentic poeta are aerul că nu s-ar putea mărturisi integral, lăsând mereu o marjă a nespusului".  (GHEORGHE GRIGURCU).

Vă las în compania amintirilor cu marea poetă Ioana Ileana Şteţco şi vă ofer 3 poezii de ale Domniei sale, Fie-i memoria binecuvântată!

Infatuare

Acum pot să vorbesc
despre cei care nu au nimic de pierdut
despre poesia tristeților mici
despre universul ce se resoarbe
și despre tine
care te-ai subțiat îndeajuns
încât te văd prăbușit într-un surâs
cum în copilărie vedeam
îngeri
printre oamenii mari

Hărțile colorate

Deasupra capului meu o hartă albastră
un petec de cer
vulturul se rotește
știe prea bine pe unde coboară
tristețea

Deasupra capului meu e o hartă
un petec uscat de pământ
desenează la scara istoriei o potecă
pe care coborâm călcându-ne în picioare

Întind mâna deasupra capului meu
înțep cu unghia harta aceea
sânge nu curge
numai o apă tulbure
ca sudoarea de înger

mirosul învierii pătrunde
pe dinăuntru și pe dinafară
visele în construcție

Trei generații

de pianiști pesimiști aleargă
cu mâinile pe claviatură
văd sunetele cum aleargă
care-ncotro
și văd cum bucuriile se înmulțesc
fără măsură

sunete carnivore pe pajiști
sapă în carnea tânără
fără-nveliș
se prind cu gâzele
cu albinele cu bondarii
și nu lasă în urmă
decât mugurii care pocnesc din greșeală
la poalele unui munte
care-mi scrie scrisori de amor.

                                                                                                     GDL