Ce sunt, la urma
urnelor monumentele pe care le întâlnim în fiecare oraş din lume? La intrarea
pe teritoriul Statelor Unite ne întâmpină Statuia Libertăţii, dăruită de
Franţa, devenită simbolul libertăţii.
Nu toate monumentele
reuşesc să se transforme în simboluri, deşi toate tind spre asta. Cele mai
multe monumente şi ansambluri monumentale sunt dedicate unor personalităţi care
prin activitatea lor au marcat epoca în care au trăit. Dacă sunt lucrări
artistice de excepţie, ele reuşesc să trasnceadă personalitatea artiştilor care
le-au creat, devenind valori în sine.
Răsfirate în toate localităţile mai mari, monumentele devin
simboluri comparabile cu simbolurile naţionale. Ele marchează locul, cam la fel
ca regele junglei. Aşa se explică de ce există o competiţie acerbă între
diferitele grupuri, între comunităţi. Scriitorii vor să se ridice monumente ale
scriitorilor. Preoţii vor să-i eternizeze în piatră sau bronz pe marii lor
înaintaşi. Militarii vor să le ridice statui nemuritoare marilor generali,
marilor strategi.
Şi ca să venim mai
aproape de zilele noastre, de comunitatea din Satu Mare, românii vor să ridice
statui ca să–şi arate respectul pentru românism, pentru cultura şi istoria
naţonală, iar maghiarii vor la rândul lor să ridice statui prin care să–şi
arate ataşamentul pentru maghiarism, cultul pentru cultura şi tradiţia
maghiară.
Ce este rău în asta? Lucrurile trebuie să se petreacă
simetric, ca într-o oglindă care reflectă în mod egal cultura, tradiţia, cultul pentru
personalităţile care şi-au pus amprenta pe istoria fiecărei naţiuni, a fiecărei
etnii.
Satu Mare, atât
judeţul cât şi reşedinţa de judeţ, nu este un loc în care nu se mai pot pune
statui şi monumente. Ba chiar este sărac şi din punctul de vedere românesc şi
unguresc. Mai degrabă sunt simple însemne, mici busturi aşezate pe câte un
piedestal modest. Singura lucrare care are monumentalitate este statuia dr.
Vasile Lucaciu. Dacă ar fi adunate toate monumentele stradale la un loc,
lucrarea lui Corneliu Medrea ar ieşi în evidenţă ca un bloc cu zece etaje
aşezat printre case.
Din acest punct de vedere, mă aşteptam ca statuia care-l reprezintă pe Széchenyi István,
inaugurată ieri, destul de reuşită artistic, din moment ce se află în
apropierea statuii dr. Vasile Lucaciu să aibă mai multă monumentalitate.
Deocamdată, se pare că data inaugurării, 15 martie, poartă mai multă
încărcătură simbolică decât statuia în sine a unuia dintre cei mai mari
reformatori din secolul 19.
Competiţia pe monumente este una benefică din punct de
vedere cultural numai dacă lucrările au valoare artistică. În caz contrar rămân
simple manifestări ale unui naţionalism acultural. Centenarul amplifică
tendinţele nu întotdeauna benefice pentru raporturile dintre români şi
maghiari. Un exemplu, pentru Satu Mare, ar fi intenţia de a ridica un steag
românesc pe un catarg de peste 40 de metri. O simplă provocare. Un alt exemplu
este legat de refacerea monumentului soldatului necunoscut. Inaugurat în 1922,
de 1 decembrie, a dispărut. Despre valoarea artistică nu ne putem pronunţa
întrucât nu l-am văzut într-o imagine foarte clară. Este limpede că era un
simbol puternic în epocă. Mai exista, se pare în stadiu de proiect, un monument
al Honvedului sătmărean, realizat de un artist român. Întrebarea este dacă
simbolurile cu caracter militar îşi mai găsesc justificarea.
Multe întrebări nu se vor naşte în jurul statuii inaugurate
ieri la Satu Mare, dar conform unei cutume românii vor dori să amplaseze şi ei
una de o rezonanţă simbolică cel puţin egală. Monumentele, statuile, plăcile
memoriale sunt însemne care dau identitate unui loc. Fără acestea nu se poate
scrie istoria acelui loc.
Autor: Dumitru Păcuraru
Sursa: Informaţia
zilei de Satu Mare
