Dragi părinţi, e greu ca şcoala să vă mai educe copiii, când acasă vi-i educă televizorul!

Propunerea de reformă în învățământul românesc a făcut să reizbucnească aprinsele dezbateri pe tema școlii. În poziționarea noastră vizavi de această problemă, invit la o discuție care să pornească de la o cunoaștere realistă a școlii, refuzând tratarea superficială sau cuvintele mari.

Vă voi prezenta punctul de vedere al unei persoane care nu are altă pasiune mai acaparantă decât aceea de a încerca să facă educație. Un argument care îmi permite să afirm că mediul școlii mi-e bine cunoscut e acela că am predat în mai multe școli, de la unele centrale, la altele mărginașe, și am trecut atât prin sistemul de stat, cât și prin cel al școlii private. În prezent, aș putea constitui obiect de experiment pedagogic, prin discrepanța încadrării, deoarece predau la două clase dintr-un liceu top 3 al Capitalei (o micro-universitate adolescentină), însă baza și majoritatea orelor le am la o mică școală gimnazială de cartier.

Deci când vorbesc despre elevi, nu am în minte un model elitist. Mă interesează elevul la modul general, copilul acela pe care îl trimitem la școală cu un ghiozdan care-i rupe spatele și care se așază în bancă pentru că e curios, creativ, vrea să învețe și crede că merită să stea acolo. Nu îl trimitem la școală pentru că nu avem baby-sitter sau modalitate de umplere a timpului, ci pentru că avem așteptări de la școală că îl va educa, că îi va întări sistemul de gândire, că îi va încuraja creativitatea și îl va pregăti pentru viitor.

Mai întâi, aș spune că, într-o dezbatere, conflictele izbucnesc din pricina unei înțelegeri diferite a termenilor. Este cazul ilustrat și în iluzia optică denumită raţa lui Wittgenstein, prin care filosoful german arată, alegoric, două moduri de a vedea și a gândi. Privind spre dreapta, se conturează un cap de iepure, dar concentrând privirea spre stânga, ne apare un cap de rață. Două persoane pot recepta lucruri cu totul diferite, în funcția de direcția în care privesc. La fel, e foarte important să definim ce așteptări avem de la școală. Dinspre ce direcție privim? Ce așteptări avem? De ordin strict cognitiv? De ordin moral? De ordin social?

Putem experimenta la nesfârșit, rezultatul va fi unul modest pentru că școala e un educator de mâna a treia. Azi primul rang e deținut de internet și televiziune, al doilea de familie și al treilea de școală.

Dacă principala noastră așteptare este ca școala să dea oameni civilizați și dacă ne vom tot uita în societate pentru a măsura aceste rezultate, atunci vom fi mereu nemulțumiți. Și având definit acest barometru social, desigur că vom fi dezamăgiți și vom tot reforma (fiecare ministru anulându-l pe celălalt), poate-poate vom obține acel cetățean civilizat, empatic, tolerant și moral pe care ni-l dorim. Inutil. Putem experimenta la nesfârșit, rezultatul va fi unul modest pentru că școala e un educator de mâna a treia. Azi primul rang e deținut de internet și televiziune, al doilea de familie și al treilea de școală. Iar distanța dintre primul loc și al doilea este colosală. Influența familiei a scăzut nebănuit de mult, lucru pe care părinții îl află, de regulă, cu maximă surprindere, târziu.

Azi mulți copii nu mai sunt oglinda părinților, ci oglinda modelelor de la TV

Ca dirigintă, am întâlnit mulți părinți foarte rezonabili, oameni civilizați și validați social, dar copiii lor își luaseră setul de valori din cu totul alte părți decât din familie. Azi mulți copii nu mai sunt oglinda părinților, ci oglinda modelelor pe care și le iau din cultura media ori din anturaj. De unde și drama la care, cu ochii în lacrimi, părinții îi fac adesea părtași pe diriginți. Desigur, este până la urmă vina părinților că permit această expunere excesivă la alte medii (virtuale sau de anturaj) cărora le deleagă, involuntar, sarcina educării copilului. Fiind realiști, vom înțelege că școala are cel mult un efect ameliorativ, după viitura năprasnică de violență și vulgaritate care trece, de regulă, peste mințile elevilor. Minți atât de gingașe! Nu vreau ca acest adjectiv să sune siropos, dar nu ar trebui să avem de nimic mai multă grijă amestecată cu respect, ca de gingășia acestor suflete.

 În schimb, de la grădiniță le permitem expunerea la filmulețe (de grafică excepțională, de acord) în care trupuri umane sunt făcute zob, iar decorul este invadat de monștri, războaie, peisaje apocaliptice. Ca detaliu lingvistic neașteptat (prin natura meseriei rezonez la aspectul lingvistic), desenele animate au dus și la recuperarea unor termeni altfel ușor învechiți. Auzeam printre copii mai mici, rostită apăsat, jignirea „nemernicule!”. Cine mai folosește astăzi acest cuvânt, în afară de acea voce care dublează desenele animate și care încearcă să găsească traduceri eufemistice? De la groapa de nisip din parc s-ar putea strânge material pentru o teză de doctorat în lingvistică. De exemplu, aici se pot auzi chemări de tipul „Hei, amice, vino să ne jucăm!”, cu o fidelă ritmare de Disney channel și cu reînvierea acelui caragialian „amice”. Oricum, ce am ilustrat mai sus apare ca minim pericol. Să privim spre adolescență, unde cu greu mesajul școlii (și al familiei) mai este acceptat de elevi, interesați extrem de mult de aspect fizic (aceeași presiune media și de grup), epatare financiară, divertisment, recompensă imediată. Foarte mulți dintre copiii noștri au scopuri imediate și nesemnificative, iar dacă mai învață, o fac de regulă pentru recompense rapide (nota), fiindu-le greu să privească într-un viitor îndepărtat, greu să înțeleagă că învață pentru următorul ciclu de învățământ sau pentru integrarea lor profesională. Ei devin niște copii care nu își mai conturează astfel de speranțe, pentru că societatea le oferă permanent modele de oameni care au reușit în absența școlii și a educației, în general. Mulți dintre copiii noștri au suspendat cu totul aceste proiecții despre ei înșiși ca adulți integrați în viața profesională. Sunt interesați doar de prezent, de la care cer în principal divertisment și poziționare favorabilă în anturaj. Iar, când mai au totuși planuri de termen lung, mulți se visează programatori de jocuri video, cântăreți, actori, dansatori de succes (fără să realizeze că în branșa artiștilor pe care ei îi admiră și urmăresc asiduu se pătrunde totuși foarte greu și circumstanțial, la noroc).

 Dacă familia nu intervine, asumându-și sarcina educării, ci o deleagă televizorului, atunci mare lucru nu mai e de făcut. Este o inegalitate totală de forțe, amintind doar faptul că discursul profesorului nu poate fi niciodată la fel de seducător și persuasiv ca discursul ecranului. Atunci în zadar vrem să transferăm în seama școlii sarcina educării copilului. În această triadă cu mare joc de forțe, cultură media-familie-școală, se stabilesc coalizări diferite, de la caz la caz. În principiu, familia și școala ar trebui să fie aliate. Uneori, familia se opune vehement școlii, din varii motive (contestarea profesionalismului cadrului didactic, nemulțumiri legate de evaluare, de volum de muncă la teme etc), dar există și marele pericol să se întâmple și invers, ca școala să devină dușmana familiei, când conținuturile programelor contravin principiilor de moralitate și educație predate în familie. Consider că pe acest delicat teritoriu s-a înaintat rareori în istorie (și ar fi bine să nu repetăm greșeala) prin transferarea către școală a unei agende politice. (vezi predarea comunismului marxist în școala românească).

 În dorința aceasta de a reforma școala, trebuie să cântărim rațional, privind foarte atent spre realitatea concretă a școlii. Problema care se ridică acum este aceea că, încercând să îl recuperăm pe elevul dezinteresat și necivilizat, vom distruge elevii interesați, care vor ieși din școală mult mai slab pregătiți decât ies azi. Elevul dezinteresat oricum nu va fi sedus de o nouă programă, oricât am încerca să o simplificăm, să o cosmetizăm și să o modernizăm, pentru că acel elev este produsul fasonat de societatea de consum și de anturaj, în condițiile în care familia lui a abdicat, din naivitate sau lipsă de timp, din sarcina de a-l educa. Elevul dezinteresat poate fi un elev cu o inteligență foarte ridicată, dar care are definite alte scopuri și are altă motivație. Mi se pare o dovadă de realism și rațiune ca profesorul să înțeleagă că există zone unde competența lui se oprește. Sunt date pe care școala este în imposibilitatea de a le modifica (mediul social al elevului, familia, opțiunea de petrecere a timpului extra-școlar etc). Desigur, ca profesor dedicat (nu am cunoscut alt gen în cei zece ani de când predau, pentru că numai atașamentul față de copii te poate ține aici), nu vei renunța niciodată la a încerca măsuri de ameliorare și la a lupta pentru o cât de mică schimbare pozitivă.

 Soluția? După critică, ar trebui să încerc și o minimă conturare de scenariu optimist. Desigur, bâjbâi eu însămi în acest delicat domeniu care este educația, deci nu îmi permit să dau judecăți definitive. O înțeleaptă vorbă românească afirmă, aproximativ, că cizmarul are în picioare ghetele rupte, iar învățătorul are acasă copii needucați. E o temere proprie. Așadar, noi înșine ne mărturisim neputințele. Aș zice însă că familia trebuie să își recupereze locul pierdut și să facă educație, nelăsând-o pe seama tabletei și nici măcar pe seama școlii. Iar, în ceea ce ne privește, aș spune că e necesar să avem un cadru legal care să ne lase să ne facem treaba, o programă profesionistă și cinstită (fără scopuri ascunse) și o ierarhie de control care să ne ajute să progresăm. Asta înseamnă că trebuie valorificată resursa umană, pentru că omul sfințește locul. Poate nu ar fi rău să se investească în continua perfecționare, prin cursuri (gratuite și profesioniste), cărți, permise la muzee (în Franța profesorii au intrare gratuită la orice obiectiv cultural), abonamente decontate la reviste de specialitate, vizite educative în școli-pilot etc. Și, mai ales, poate nu ar fi rău ca societatea să se socotească în aceeași tabără cu profesorii, dacă nu pentru rezultatele lor, atunci măcar pentru dedicare. În cancelariile prin care am trecut, am întâlnit mulți profesori. Cu metodele unora am simțit că nu rezonez, dar nu am cunoscut niciunul care să nu fie dedicat meseriei și copiilor.

 Dar, de fapt, aici este marea problemă, a metodei de predare, nu a programei și a planurilor cadru! Pentru că sunt multe de spus, voi încerca să revin cu un articol în care să expun părerile mele și ale unora dintre colegi în privința metodelor de predare.

Autor: Rucsandra Cioc