Antropomorfizat,
Dumnezeu este un ratat. Cu planurile mereu date peste cap, pe ideea că percepem
în lăuntrul său alfa și omega binelui. Dacă le dăm crezare unor
teologi care afirmă că putem vorbi de Dumnezeu doar prin negare, adică despre
ce și
cum nu este el, e setat în gândire că nu reprezintă răul.
Binele umblă prin lume pe picioarele iubirii. Iubirea e relația dintre Dumnezeu și om propovăduită de Isus Cristos. Orice lege, orice pretenții cotidiene nu contează în afara iubirii
om- Dumnezeu, Dumnezeu- om, n-au valoare de adevăr.
N-am cum să nu mă întreb unde este compasiunea lui Dumnezeu
față de umanitate, când și miopii văd nedreptățile și degenerările? Nu
concep iubirea în absența compasiunii.
Cum nici indiferența n-are rezonanțe cu iubirea.
Pe filiera iubirii, individual, oamenii au șansa să cunoască fericirea în relația cu Dumnezeu. Însă acesta, cum a ridicat
problema filosoful polonez Leszek Kolakowski- fără să-i dea de capăt, este
fericit în fața umanității?
Dacă ne mai permeabilizăm cu narațiunea creștină că
suntem după chipul și asemănarea lui
Dumnezeu, tabloul predispune la depresie, în măsura în care panoramează
societatea în ansamblu. Unde și când a
triumfat binele la nivel de popoare? Unde și
când a domnit plenar binele? Niciodată, nicăieri.
Autor: Alexandru
Petria
Sursa: Alexandru
Petria facebook
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu