DRAGOBETELE LA ROMÂNI

DE DRAGOBETE – LEGENDA LUI DRAGOBETE

(24 februarie 2020)

La ce pot să mă gândesc azi? La ce oare? Cum la ce...? Toate lumea ,,DRAGOBETE, ȚUCĂ FETE", în sus ...,,DRAGOBETE, ȚUCĂ FETE", în jos! Păi clar că la DRAGOBETE mă gândesc și eu! Și la o prietenă foarte bună, și foarte talentată, dobrogeană, adică din Constanța mai precis, GAROFIȚA JIANU, mânca-i-ar tata ... popcorn din palme! No, amu am zis, sper să nu vadă nevastă-mea postarea ... am glumit da' nu-i de glumă deloc - azi e ziua lui GAROFIȚA - la mulți ani, cu sănătate și fericire alături de cei dragi.

La legenda lui DRAGOBETE vreau a mă întoarce. O știți? Nu prea, așa-i!? La noi nu prea e cu Dragobetele ... la noi e mai mult e cu ,,țucă fetele în șezătoare". Dar există o legendă a lui Dragobete, tot așa cum știu că există la Cenaclu literar ,,Mihail Sadoveanu", din Constanța, o femeie frumoasă care scrie poezii de dragoste, cum rar îți este dat să întâlnești! Păi cum să nu fie așa, când ești născută în prima zi de primăvară, (Dragobetele = cap de primăvară, prima zi de primăvară, ziua îndrăgostiților) ... și aici am vrut să ajung. Născută pentru a dărui iubire sinceră și curată prin vers și poezie, GAROFIȚA... să ne trăiești!

Și hai, ridicând o cupă în cinstea ta, să ascultăm și legenda lui DRAGOBETE. ... Cică, era odată, în sfârșit ... demult-demult ... că așa trebuie să fie o legendă ... undeva într-un ținut de basm, o fată frumoasă, precum GAROFIȚA noastră, (nici nu puteai să le asemeni cu ceva, pentru că nu-și aveau pereche pământeni), ce-și păștea oile lângă apa limpede a unui lac, iar în legendă, lacul își pierduse numele, pe cât era de limpede și de minunat, pe atât era de tulburat, când o vedea pe tânăra și frumoasă Dochia, ce-și păștea liniștită, fără pricina unei griji, oile ... minunăția de mioare... iubea fiecare amănunt al locului ... dar, prea tânără fiind, nu a rămas niciodată să înnopteze în jurul lacului... pentru că legenda zice că avea și lacul povestea / legenda lui.

Era o poveste ... despre care îți venea să crezi, au ba! Cum stăpâna oilor pe cât era de frumoasă pe atât era de curajoasă, și ar fi dorit să vadă realitatea care zicea că ... într-un moment dat al anului, din lacul cu pricina s-ar ivi o arătare ... în chip de prinț, care, pămîntenilor se arăta că un nor, că o ceață ... unii povesteau despre frumusețea fără de asemănare a chipului din nori, sau din ceață... și adunate toate nu făceau decât să stârnească curiozitatea frumoasei noastre pământene.

C-o fi adevărat? Că n-o fi? Or fi doar vorbe? Vorbe or fi ... dar frumusețea chipului o atrăgea... era curioasă și în sinea ei își zicea că odată și odată va rămâne în noaptea cu pricina în jurul lacului pentru a vedea misteriosul chip ori ... pentru a anula pe vecie vorbele legendei. Zilele și săptămânile treceau precum trec și azi. Ba au trecut chiar și ani, și ea, Dochia după nume, se făcea din ce în ce mai frumoasă, încât vorba din poveste ,,la soare te puteai uita, ori la dânsa ba!" ... pețitori peste pețitori, veneau la părinții fetei, să-i ceară mâna, însă fata nu și nu! Niciunul dintre așa zișii pețitori nu aveau acel chip, precum cel din povestea noastră, precum chipul misterios ce ieșea din când în când din lac... Niciunul!

Amar și supărare era pe capul părinților fetei care cereau ajutorul lui Dumnezeu, rugându-se că fata lor cea atâta de frumoasă să-și găsească iubirea, să îi facă bunici, iar ei să se gândească la un sfârșit al vieții cu bucurie că fata cea mândră era la casa ei. Nici vorbă de așa ceva! Lacrimi curgeau râu ... însă fata o ținea una și bună... cobor cu picioarele pe pământ, lăsând în urmă, preț de o clipă, legenda, rostind un mare adevăr, care zice ,,ai mare grijă ce îți dorești, că s-ar putea împlini!"... așa azi... așa mâine. .. așa cu fata ... așa cu lacul (va continua)...

(Baia Mare)

(continuare din data de 24 februarie 2020, episodul 2) ...

DE DRAGOBETE - LEGENDA LUI DRAGOBETE

La asta mă gândesc și, cu tristețe, la regretul plecării spre ceruri și îngeri, a poetului IOAN VOICU - căruia, aici, în acest context, nu îi pot spune decât DRUM LIN printre stele ... intrarea ta, în Grădina Raiului, va fi primită cu aplauze ... DRUM LIN! ... Din păcate asta e viața ... ăștia suntem trecătorii și călătorii prin această lume pământească ... la fiecare, undeva, cândva ... ne este stabilită și rândulită Marea Plecare ... Dumnezeu să îl ierte ... și să îi ierte pe toți cei care sunt din neamurile noastre plecați ...

Dar haideți să vedem ce mai facem sau ce mai zicem de ,,DRAGOBETE, țucă fete" ... ce-o mai zice frumoasa și incitanta legendă, căci încă suntem sub zodia mitului ... facem o recapitulare? Sigur că da! Definită în fel și chip, dându-i-se diverse și pertinente interpretări, legenda lui DRAGOBETE, pare reală ... așa cum iubirea curată, sinceră, pură ... este una reală, adevărată ... ,,Sărbătoarea iubirii", ,,Sărbătoarea dragostei sincere", ,, ... iubește românește", asta ca să-și aibă sens și interpretabilitate și răspunsul la întrebarea, ,,De Sfântul Valentin, oare, cum v-ați iubit?" ... că românește, nu!

Știm cu toții răspunsul dar când este vorba despre iubire, merge să îl acceptăm și pe ,,Cuviosul Sfânt Valentin", zic eu, specialist în etnologie, dând iubirii, nu Sfântului, o șansă-bonus pentru a mai crede în puritate, naivitate, frumusețe, tinerețe ... zic, o trecere între (sau de la) tradiționalism la modernism, că se tot practică. De dragul iubirii, repet, dar nu știu, sincer, cât ne este de/cu folos, pentru că în definitiv tot la un ,,chici" se ajunge - cu inimioarele aduse din China, cu lenjerie adusă de la tailandezi, și spre dimineață de atâta alcool îngurgitat, ne batem cu bestialitate marea ,,iubire de o seară", până vine organul ... și-am tăcut, că aici nu mai este legendă ci, exact - abuz, hărțuire, lovire și alte violențe incrimate de cutumele penale. Punct ...

Dacă mai scriu ... ,,era odată...", mai are efect? Sigur ...da! Episodul trecut povesteam cum fata cea frumoasă din legenda lui DRAGOBETE, pe numele ei DOCHIA, păscându-și mioarele pe lângă un lac limpede și curat ca lacrima de fată mare, ar fi în stare să ia o hotărâre, în urma tuturor vorbelor și discuțiilor care existau în jurul acestui lac. Era prea tânără... era prea frumoasă ... era ,,cea mai cea" ... era Dochia din legenda noastră, doar.

Mulți pețitori trecuseră pragul casei părinților ei, pentru a-i cere fetei mâna, dar niciunul nu a avut izbândă în acțiunile gândite ... niciunul! Ea frumoasă cu păr precum mătasea, împletit în codițe (așa că unei codane), roșie la față precum macii din câmpul pe unde își păștea turma, cu buzele dulci precum fragii ori murea, cu pieptul ascuns, să nu se vadă sânii care jucau zvelți și plini de dorință sub haină ... iar cu picioarele zvelte că cele ale unei tinere căprioare.

Cunoștea fiecare loc ... Cunoștea fiecare piatră ... chiar și acestea ... pietrele cât or fi de împietrite se minunau de frumusețea ei ... Se crede, așa voinică precum era, că sămânță ei la Facere ar fi fost chiar Impăratul Decebal, împăratul, care era, în acea vreme în trecere pe-acolo, și-o găsise pe stră-stră-stră-străbunica Dochiei ... păscând oile, și se îndrăgostise pe loc.

Alții, pe aceeași idee, o făceau nepoata Împăratului Traian, urmând povestea dragostei și a primei iubiri împărtășite și trăite. Acuma ori din ce seminție s-ar trage un lucru era clar - pe lângă frumusețea care este foarte greu să o descrii în cuvinte, avea curajul unui împărat. Era curajoasă, neînfricată, cinstită și cu dreptate în hotărâri ... și ea hotărâse ... ceasul căsătoriei avea să-i fie dictat de inimă, nu ales de părinții ei, precum era obiceiul acelor vremi.

Casa ei era sărăcăcioasă, de fapt era o colibă, așa ca să păstrăm filonul de obiectivitate al legendei noastre.

(varianta versificată) ....

Se zice că … ,,Era odată”,

În alte veacuri, și în alt tărâm,

O stâncă, un castel și-o fată

Și un boier peste ținut stăpân.

Fata era mult prea frumoasă,

Lângă castel avea o casă, colibă mai sărăcăcioasă,

Iar într-o zi ce s-o-ntâmplat,

Fugind și ea de măritat,

Și-atunci, pe malul unui lac a înnoptat.

Acolo, lîngă lac, într-unul din izvoare,

Ea, curajoasă, frumoasă, rază de pe cer, își adăpa mioare,

Izvorul curgea-n lac, ea adăpa miori,

Făcuse asta de destule ori,

Apoi, cu ele adăpate,

Frumosa noastră fată, ținuse drumul mai departe.

Auzise ea, și auzise, de-atunci chiar multă vreme că trecuse,

O povestioară, rostită, în prag de seară,

Că n-ar fi tare bine, să stai pe lac în seară,

Și nici chiar peste noapte, pe lângă ... să rămâi,

Căci e ceva acolo ... ce? Nici pot ca să vă spui!

Și cum treceau și anii, părinții chiar voia,

S-o deie de soție, prințesa nu dorea,

Luase hotărârea, chiar de-a se arunca,

De-a fi să se mărite, chiar peste voia sa.

Unde? In acel lac de lângă ea!

Ce-o va-nghiți pe loc, dar fata nu putea

Părinților ei dragi, chiar să le facă așa.

(va urma)

(continuare ep. 3) ...

DE DRAGOBETE – LEGENDA LUI DRAGOBETE

La asta mă gândeam ... să reiau firul legendei lui DRAGOBETE ... și asta fac! ... ,,Gata! M-am hotărât! In seara asta voi înnopta pe marginea lacului" ... își zicea frumoasa Dochia, pentru că arătarea din lac, despre care povestea toată lumea, nu ieșea oricând, ci într-o singură noapte de peste an. Despre această arătare existau fel de fel de vorbe, care mai de care, dar cele mai multe erau de rău ... și lumea te sfătuia, ca în acele zile, să nici nu ieși din casă! Cum să nu ieși, își zise, temerara fată, având sânge de nobil în vene.

,,În seara asta am să rămân, ascunsă în umbra unui tufiș! Mai ales că iar mi s-au anunțat pețitori!". Zis și făcut ... adăpase oile de cu seară, iar ele sătule, stăteau liniștite la umbra fagilor ... în această seară, parcă, până și ele, oile, mai liniștite, ca niciodată, fapt ce îi dădea și mai mult curaj fetei.

Florile își aruncau mirosul și parfumul te cuprindea și-ți dădea acea stare de bine, de visare, de liniște, de plăcut ... pe care nu o întâlnești oricând. Luna deja urcase pe cer și începea să lumineze calea stelelor și a îngerilor. Culmea, într-atâta frumusețe nocturnă, o moleșeală rebelă, totuși, parcă încerca să o cuprindă pe fata din legenda noastră, însă ea ... nu se lăsa ademenită ori cuprinsă ... până când inevitabulul s-a produs. Adormise ... de la răcoarea rece-călduță a nopții, de la parfumul florilor, poate oboseala de peste zi... ba chiar și oile dormeau în liniștea acestei minunate nopți!

Adormise și Dochia ... somn adânc ... nu orice fel de somn ... și cum somnul aduce și vise ... se făcea că... și se trezi... ! Își aruncă privirea înspre oi, nu care cumva vreo jivină să le atace, ori să le sperie ... privea spre lac ... parcă ... ceva se auzea! Nu era cântatul primului cocoș ... ,,Or fi Ursitoarele mergând sau venind de la cineva?!", își zice domnița Dochia. ,,Undeva, cineva, s-a născut, iar ele se duc să ducă darurile precum profeții sau magii" ... ,,Oare o fi băiat! Să fie sănătos și voinic! Dacă o fi o fetiță? Să fie sănătoasă, bucuroasă, frumoasă, înțeleaptă ... Așa să fie!".

Și iarăși adormi ... râzând și întrebându-se, oare, ei, ce i-au ursit la vreme de născare Ursitoarele! Și râzând, astfel gândind, adormi fără să știe. Peste lac ... deja se ridicase o perdea de ceață ... ce părea acoperită sau colorată în culoarea aurului, întocmai cum spunea legenda.

Dochia uitase pentru ce hotărâse să rămână peste noapte ... o cuprinse adâncimea somnului ...! Ceața ... norul auriu ... se apropia încet, încet de locul unde se odihnea Dochia! Lin ... curat ... pe vârfuri de picioare ... din nor ... se arată un tânăr voinic, frumos, chipeș, încât și luna se opri din loc să-i vadă frumusețea ... chip de prinț ... ea, frumoasă fără de asemănare ... el, bărbat în toată firea, cu mâinile vanjoase și puternice ... ea, firavă precum florile câmpului ... chip de zâna pământeană ... se apropie printre frunze și o privi minute în șir ... din adâncul lacului o mai văzuse ... aici era și mai frumoasă ... aici era și mai blajină ... încât hotărâse să o atingă cu un sărut ... oile dormeau în liniștea acestei minunate nopți ... nici ele nu bănuiau marea iubire ce se consuma la lumina lunii și a stelelor de pe cer, care știau tâlcul ...

Frumoasa poveste de dragoste părea să nu aibă sfârșit ... dar, cântatul cocoșului, însemna și finalul actului erotic. Era vremea de-a se întoarce înapoi în adâncimea lacului ... cum să se întoarcă? O sărutare ... și încă una … niciodată nu mai trăise o asemenea iubire. Să o ducă și pe ea în adâncul lacului?

Apa limpede a izvoarelor își oprise oprise curgerea ... adâncimea lacului îl îndemna să fugă cu Dochia în lac ... dar, chipul de prinț, avea inimă ... era pentru prima dată când hotărâse să nu ia nimic în adânc! ,,Azi voi pleca cu mâna goală! Chiar dacă asta aduce continuare a blestemului și chiar înveșnicirea lui!" ... cum să o ducă! Era atâta de frumoasă ... o sărutare ... și încă una ... o cuprinse în brațe semn că ar duce-o în adâncuri ... ceea ce ar fi însemnat ... vai! Nici nu putea gândi!

Al doilea cântat al cocoșului se auzi și mai aproape ... fata parcă era și mai frumoasă! Inima ... inima ... îi zicea atât: Nu! Nu! Nu pe ea! … Inima doar ... în rest totul era chemare ... al treilea cântat îl prinde exact când lacul își închidea pentru încă un an portița. ... luna pe cer ... martoră ... nu credea ce vede! La fel stelele ... care începu să lăcrimeze știind care ar putea fi groaznicul sfârșit al frumoasei Dochia …

Dochia noastră dormea fericită ... ba chiar trei-patru mioare văzuse scena ... dragostea se sfârșește aici! Voinicul din lac, condamnat definitiv să stea în temnița adâncului ... urmărind de acolo pașii tinerei fete. Chiar dacă era o arătare ... dovedise curaj și renunțase pentru prima dată în a-și lua tributul ... cu prețul veșnicei dureri și condamnat peste veacuri ... la tristețe ... dar trăise clipă de fericire ... dragostea se consumase cum nu a mai avut parte până în această clipă de așa ceva.

Ea pămînteană ... el, condamnat s-o privească în fiecare zi, cum paște fericită oile. Am zis oare fericită? Nici gând! Se trezi ... nu credea ochilor ... oile în jurul ei pășteau în liniștea zilei ... soarele era de multă vreme pe cer ... în adâncul lacului o lacrimă de amar a curs și a tulburat apa lacului ... despre care se zicea că nu ar fi fost tulbure niciodată ... până în această clipă de tristețe și amărăciune ... El osândit în lac ... ea cu osânda pe pământ, pentru că o vor obliga părinții să se mărite ... și nu îi putea supăra ... Tu? Oare ce ai alege? ...

(varianta versificată) ...

Însă în această seară se suci, se răsuci,

Frumoasa fată ... și-acolo adormi,

Era o noapte cu lună și cu stele,

Mai mare drag să tot privești la ele.

Poate era un pic și agitată,

Nu se simțea prea bine, așa ca altădată,

Și își dorise, Ea, acolo să rămână,

Pentru o noapte să-i fie lacului stăpână.

N-avea palat și nici castel,

Din ăla mare să nici nu poți privi spre el,

Ba, ea avea, sărmană, dar frumoasă,

Lângă castel avea coliba-i chiar o sărăcăcioasă.

După cum spun, nu eu, legenda încă vie,

Rămase fata noastră cu oile-n pustie,

Putere de întors acasă nici că găsea,

De parcă cineva picioarele-i lega.

Și-atunci de prea frumos inima fiindu-i plină,

Seara fiind cu lună și cu stele ... fiind o zi senină,

Își zise ea, în sinea ei:

,,Acas' nu voi pleca!

Ba chiar aicea lângă lac voi înnopta!".

Aș-a făcut cum inima-i dicta,

Dar din adâncul sufletului ceva parcă-i spunea,

Că va fi seara pe care a visat-o,

Dar ceva-ceva, de multe ori a-mpiedicat-o!

Privind la stele, la lună, cer senin,

Frumoasa fată chiar adormi puțin,

Când, în miez de noapte, ceva s-a întâmplat,

Ca să trăiască, visul s-a spulberat.

Visa cu prinți și zâne, prințese împrejur,

Visa frăguțe, zmeură, visa și gir și mur',

Când din adânc de lac ceva s-a ridicat,

Un nor de ceață, lumină ... și-apoi căzuse în păcat.

Când se trezi din somn puțin cam amețită

Și dimineața era demult, demult trecută,

Simțise ea, în vis, ceva nedefinit

Și se mira și ea ... cum de a adormit?

Acolo lângă lac, la caldele-i picioare,

Era întreaga turmă, sătulă, de mioare

Și-avea durere-n spate și-n piept dureri avea,

Se tot miră ce s-o-ntâmplat cu ea?

De ce-i așa? De ce-i așa?

Și parcă un sărut pe buze mai simțea,

Privi spre lac, mirată foarte tare,

Căci niciodată, nu văzuse, lacul acesta-n tulburare.

Și-și zise-n sinea ei mereu,

,,De când mă știu, acest lac, doar limpede-l știu eu!”.

(va urma)

 VASILE BELE

 BAIA MARE  VICTOR BABES 31/51 

 TEL:0753-53.30.03

 email  v_bele@yahoo.com