Medalion poetic - Ioan DRAGOŞ

Sala de așteptare

”te uiți la părinți
și știi că aceeași lege a durerii te așteaptă
tata râde chinuit când îi povestesc
ce spunea părintele virgil la o înmormântare
despre suferință
ce credeți că moartea vine
cu bătut pe picior
și pușcat în degete
lupta are loc în bezne

victoria e pe margine
lângă răspunsul lucid al urzicilor
orice amănunt social se uzează
un grup de refugiați
în dezordine
să aștepți
de aceea sunt săli de așteptare
limba se uscă
palmele cad
frunzele de odinioară
freamătă de-a lungul nervurilor
rămânem pe loc
așteptând ordine
nu aștepta nici o răsplată
din cunoașterea lucrurilor
nici înțelepciunea condensării viitorului
în prezent
beau un pahar proaspăt
și privesc lucrurile care încă au sens
plin de umezeală
am zărit un porumbel pe pervaz
o imagine pierdută o monedă îngropată
îmbrățișări frânte râsete întrerupte
lucrări oprite și stații tăcute ”


Tulburarea apei



”despre ochiul rotindu-se
asemeni unui fulg de păpădie
scrie la pagina unsprezece
și despre faptul că ar putea fi chiar speranța
unui stăpân
că vreodată va ajunge mai înțelept
și mai liber
după o zi în natură
cu elixirul absorbit din pahar
vine și mustrarea
aceeași distanță același semn
printre legile unor trecute întâmplări
oglinzile se dilată
am ajuns
și am uitat gestul potrivit
cum scrie sub lanterna magică
felurite chei pentru extaz
trec prin fața mea
și-mi șterg sudoarea de pe frunte
la pagina o sută cincizeci
timpul îmi aruncă un braț îndrăgostit
după gât
scrie în ispitirea timpului
un braț de curtezană
un braț de caracatiță
un ștreang
dumnezeiește mângâie el
sorbind lacom mulțumirile
după o zi în natură
și unele împrejurări
bătute de vânt”




Poarta de fugă



”mă tem că într-o primăvară
copacii nu vor mai izbuti să înverzească
spune mircea
în viața din viața mea
fericite vrăbiile
n-au zei și poate nici nu știu că sunt vii
în această betonieră
în care ne învârte soarele
întotdeauna există o poartă de fugă
iubirea noastră a evadat
din ultima hartă
tu rabdă
te voi duce cu mine în tranșeea mea
o viață compusă între limitele
prin care trupul și sufletul
mărturisesc prăbușirile lor
unul spre celălalt
și tu treci și privești și îți spui
că începi să înțelegi
și ești orb de fapt
dar ce înseamnă ce-ți spune
lumina de soare
și alintătoarea lunecare de vânt
n-ai să știi niciodată
tu cauți
în orașul alchimic
tu cauți locul din preajma începutului
golul de care plinul e îndrăgostit
întotdeauna există o poartă
de fugă
din această betonieră
în care ne învârte soarele”

Rolul cămilei în simplificarea vieții

”citești despre felul cum se schimbă lumina
pe chipurile celor strânși în piețe
despre rolul cămilei în simplificarea vieții
toate sunt bune
zeul sevei miroase la fel
intrăm printr-o fereastră
scrie la pagina cincizeci și patru
țipătul își veghează victima
stând așezat pe marginea patului
scrie la pagina următoare
limbile încurcate ale lui babel
fără înrudire cu gramatica
despre care vorbește seferis
limbi enigmatice
lipite ca stinse chiștoace
pe buze crăpate
nimeni nu vine
un fir de iarbă
trece prin hain părăsită
acum suntem texte vii
amenințate de limpezimea dinaintea amintirii
cum trece timpul doamne
un drum lung se întinde dincolo
și eu aici
adâncit  în propria-mi viață
cred în binefaceri
în umezeala distinsă de pe buze
ca atunci când la capătul tinereții iubești
o femeie încă frumoasă și tremuri
ținând-o în brațe la amiază”



Viața cu ziua și cu ora


”memoria doare când o atingi
căldura pânzelor de seve luminoase
dansează în punctele mici tremurânde
panta se-nclină
lași locul lași somnul
lași aceleași nedeslușite urme
ale acelei prezențe
pe care nu o vezi decât tu
viețile noastre cu ziua
cu ora
despărțiri fără vorbe
pe strada cu oameni absenți
tăcute se oglindesc urmele formei
cel rău
sau cel bun apasă pe buton
în amintirea mea
dormi șapte zile pe săptămână
memoria doarme când o atingi
publicul foarte atent
așteaptă cu aceeași nerăbdare cântecul
eu sunt
iată-mă întreagă a ta
învață-mă dansul
și tot ce se-ntâmplă
are aceeași seninătate
gata
mulțimea e mai puțin densă
saluturile cu pălăriile s-au rărit
vitrinele magazinelor sunt mai puține
am să traversez
dar nu se termină călătoriile
sunt băieți buni/zile întregi asudă peste vâsle
cu ochii plecați
respirând ritmic”




Poezia îndură viața printre uși glisante


”gândul omenesc astăzi
și el o marfă
încearcă să-l schimbi/este în zadar
când dănțuie curtenii cu monstruoase măști
scrie în ultima stație
unde așteptăm
să răsară ora întoarcerii
ca o veche datorie
ariadna a intrat și ea
în jocul ușilor interzise
deschise apoi pe furiș
ar trebui să-l ia foarte în serios
pe cel care le-a încuiat
și ține cheia la el
scrie la pagina optzeci și doi
dar cum ar putea să-l mai creadă
pe cel care dansează dansul pe sârmă
al vorbelor în fața ei
prefăcându-se că-și pierde echilibrul
ca o veche datorie
ea se va duce și va deschide acea ușă
dincolo de care nu e nimic
tăcerea frunzei cade
peste ploape fierbinți
poezia îndură viața
deschide nenumărate uși glisante
palmele înainte de acțiune
trec prin cuvinte
o viață compusă
un rest între limite
mi-e teamă de cuvinte/argint de lacăt
de frigul lor sărat mai mult decât de timpul
meu pierdut/dacă m-auzi
ascultă-mă-n trecut”

Grăuntele de muștar

”credință cât un grăunte de muștar
ce să refuz și ce să mai accept
când umbra ne răstoarnă
în zarurile lumii
poemele foșnesc chiar în grădina ta
pentru fiecare cuvânt
poți alege altele cinci
la pagina o sută șaizeci și nouă

ea l-a găsit și nu l-a recunoscut
fiindu-i prea drag
trebuie să fie un loc pe aproape
roagă-te să-l găsești
până nu se întunecă
urcăm și coborâm o scară neatentă
după noile instrucțiuni
lucrăm cu molozuri vegetale
și ne străduim din răsputeri
să compunem un șir frumos de cuvinte
contractele fidic
ne răstoarnă în zarurile lumii
pământul alunecă
plin de mușcăturile imaginației grupului
victoria e numai pe margine
în cutele cămășii
se adună  harnică umbra
credință cât un grăunte de muștar
cere evanghelia din duminica
dinaintea tăierii capului botezătorului
poți muta munții apoi
sau poți opri alunecarea”


Cercul în care te-au aruncat amintirile


”ceea ce neînțeles rămâne
neînțeles rămâne veșnic
și atunci ceea ce spunem ce facem
este continuarea celor pe care le-am spus
le-am făcut altădată
așa te simți în fața unei uși adevărate
asta înseamnă cum spune mircea
că nu mai ai multe vieți de trăit
de plătit rate
și de mers la serviciu
zi de zi
îmbrăcat la costum
treacă de la tine și lasă
mereu se ascunde binele-n rău
lichidul captiv
în golul din care nu se va vărsa
tremură perdeaua fluidă
se deschid muchiile lucrurilor
mereu întâmplări statistice
repetând foșnetul frunzelor
toamna
în doi va fi poate mai ușor de trecut
ziua de azi
țiuie lumea
de câte-mi aud urechile
la schimbarea orei
dintre tine și mine
un om însetat privește adânc
este privirea celui ce știe tot
rabdă și nu te uimi
o viață compusă
aici este cercul unde te-au aruncat
amintirile ”


 Cuvinte provizorii despre cât de târziu s-a făcut


”gata
mulțimea e mai puțin densă
saluturile cu pălăriile s-au rărit
vitrinele magazinelor sunt tot mai minunate
semnele nu înșală
nu se ascultă niciodată unul pe celălalt
știu
cele mai frumoase priveliști
sunt în adâncul banilor
dintre corpuri și cuvinte
o muțenie șiroind de voci
vegetație tentaculară
citesc un poem chinezesc
despre cât de târziu s-a făcut
dacă îmi trimiți ceva de la biroul tău
eu îți voi trimite referatele-analiză
chiar că poți să rămâi visător
să vorbești despre virtuțile inerției
vrei să te duci spre alte gânduri
și nici nu poți s-o faci
în septembrie
pomul cuprins de rugină se lasă tăiat
și cade într-o iarbă ciudată ca părul
nu îmi este îngăduit
să știu mai multe
mi-ai crescut pe sub ploape
stranie lumină
a unui întuneric mult prea îndepărtat
la început nu dădeam atenție acestor întâmplări
apoi m-am hotărât să cumpăr un caiet
aceste cuvinte sunt bineînțeles provizorii
educația mea nu e completă”


Jucăria cea bună


”suntem într-un basm cu mai multe sfârșituri
spune mircea
oi albe cu miei negri
mă uit la tine
cum se uită copiii
la colegele lor din clase paralele
chiar și atunci când sunt somați
să facă plata pentru secundele de rătăcire
dar vezi că vorbele
nu pot povesti
ce înseamnă cufundarea trupului în apele liniștite
palmele tale
 închid cu sfială oglinda
un zid gândit zadarnic
și întrebarea
cine întorcându-se sine
numai pe sine se va afla
din ce-am avut
nimic n-am pus deoparte
acum întâmplările se produc
prin afișaj electronic
niciodată nu greșim butoanele lacrimilor
așa trecem de la viitor la trecut
sub ochii vigilenți ai paznicilor
pe care nu-i plătește nimeni
mulțimea cântă cifrele
nu are încredere în poezie
căci poezia te derutează
oi negre cu miei albi
fiecare cere jucăria cea bună
notează ce ai văzut
vorbește limpede
împachetează bine cuvintele
poezia derutează”

Fluxul și refluxul semințelor de busuioc și de cimbru

 

"Coşuri cu iarbă
cu cinci pâini și doi pești
lada cu scule pierdute-n grădină
nu mai vine nimeni
să-mi adune jucăriile
sămânța de busuioc și de cimbru
tot mai multe
cele pierdute și necăutate
în grădină în gări
pe sub mese
poate vreun înger
are nevoie de ceva piese
la gospodăria lui  cu documente în regulă
departe de fluxul și refluxul puterii
totul e să nu-ți fie frică
să renaști din cenușă
în grădinile îndepărtate
ordinea se croiește cu foarfeca
zornăind unghiurile
cele mai obscure ale armurilor
seara la geam
aud respirația triunghiurilor prea severe
după legile tăcute ale migrației
ca tot ce nu se poate trăi
încă o dată
pe urmă se face liniște
se face tăcere
așa ajungi la pagina șaizeci și trei
marioneta mea
vino de te joacă-n perdea”