Și câte am mai afla despre Europa de ar intra ea întreagă într-un „exit”! Pentru noi, așa ar fi poate chiar cel mai bine!… UE în sine să se ceară într-un „exit”… Nu noi să ieșim de acolo, ci UE să se scuture de marile pocinoage care au înflorit la marginile ei, apoi în ea, mucegăind democrația în stereotipuri consumatoriste.
Până atunci, să ne înveselim însă! Că la asta ne pricepem, deh! În fond, „Brexitul” ne-a adus și nouă ceva: dovada clară a statutului nostru în Uniunea Europeană… A felului în care am fost „importați” în selecta fa(g)milie europeană pentru a fi, nu pur și simplu „exportați” din propria țară, nici „exilați”, e prea puțin spus, ci deportați spre o lentă moarte de neam și țară.
Dacă Marea Britanie nu ar fi făcut pasul pentru care am hulit-o, cu gândul la interesele noastre mărunte de a rămâne pe mai departe „badante”și „instalatori” cu volanul pe invers, nu am fi avut ocazia să vedem, nu doar formularele de vămuire cu falsuri grosolane în declararea „mărfurilor”, ci mâzga de containere, cenușiul de „produse second-hand” supurând levigatul unei lumi întregi pe betonul porturilor noastre, dovada clară a ceea ce știam că se pune în locul pădurilor tăiate, a petrolului și gazelor extrase, a minereurilor și sării exportate, a apelor deturnate din cursul lor pentru a iriga câmpiile altora (în vreme ce țăranilor noștri le sunt puse taxe, mâine-poimâine direct popriri, pentru găleata de apă dată vacii din bătătură), orășenilor fiindu-le facturate și apa de ploaie, și aerul, și ca „oxigen”, și ca fum, într-un exponențial al umilinței ce a trecut de multă vreme de nivelurile fanariote ale exploatării indulgenței, nepăsării, lașității… Și va urma poate și o taxă „de culoare” pentru nuanțele la care am mai îndrăzni să cugetăm în cenușiul în care suntem îngropați…
Orice este posibil într-o țară a ipocriziei în care ne lăsăm taxați pentru punga „biodegradabilă”, de o să ajungă punga mai valoroasă ca produsul (și, oricum, ce mare diferență între pungile și multe dintre alimentele noastre, precum laptele, untul, brânza, margarina, nu?!), o ipocrizie în care vrem să taxăm fumul de eșapament în vreme ce ardem pe lângă dar și prin orașe, în foste fabrici de betoane, șantiere și alte cele, toate gunoaiele Europei (iar când vom fi ars suficient din mizeriile ei, tot ea va veni și ne va pune „infringement” că doar am poluat, nu?!), o ipocrizie în care ne „decarbonizăm” în virale de rețele sociale că plantăm eroic câte o tulpină pe locurile chelite de păduri, doar salvăm mediul, nu?, nu contează că prin tăcerea noastră de 30 de ani l-am tot măcelărit, în care mai tăiem o „lizieră”, că la noi, dacă tai ce e în față, nu mai „vezi” copacii rași la firul ierbii în inima pădurilor, și punem și acolo o făbrică a nu știm noi cărei multinaționale, apoi fugărim cu gloanțe vietățile pădurilor care își caută ele locurile „de altădată”…
Doar pentru că Marea Britanie a ieșit din Uniunea Europeană ne-am putut permite, schimbându-se regimul de import, să desferecăm containerele aduse în port, constatând ceea ce știam deja: suntem lada de gunoi a lumii întregi. Pentru că acel vapor a plecat din Anglia în întâia lui cursă postBrexit (dar nu se știe a câta cursă din mandatul de membru UE al României!), cu un export de gunoaie „second hand” (că la noi și astea sunt de mână a doua), oprind, încărcând și „containerizat” gunoaie și de prin alte porturi din lumea largă…
Ne-am transformat Țara într-o imensă pubelă, aducând aici acel gunoi care, ne mai și mirăm!, ne împute, ne otrăvește la propriu pământurile, apele… Și atunci nu este clar?… De aia am rămas săracii UE, de aia am rămas cu wc-urile în fundul curții, cu gunoaiele de prin sate la marginea apelor, cu mizerii deversate în lacuri, de aia Mediul de la noi a rămas doar un Gardian al mediului curat al altora, pentru a ne polua pe noi și a masca poluarea importată de altfel de „băieți deștepți” ai democrației…
Ne isterizăm, pe bună dreptate, când vedem pe rețelele sociale fotografii cu animale aruncate în canalele de colectare sau la gropile de gunoi… Dar ne liniștim cu asigurările „specialiștilor” de la Mediu că oile ce se descompun în coasta portului nu reprezintă un pericol biologic (că sunt „biodegradabile”, nu-i așa?!), ne uităm cum sunt incinerate pe te miri unde leșurile de porc, și deja am uitat de fumul înecăcios lăsat în urmă de arderea a mii de orătănii, dar nu ne facem probleme pentru că, în fond, nu noi respirăm aerul „de acolo”, nu la București, nu la Cluj-Napoca, nu la Timișoara, privind „din afară” cum „alții” trag cu buza excavatoarelor pământul nostru peste tot felul de hoituri, acoperind duhoarea, putreziciunea, lăsând pământul să „cimenteze” de sus în jos ignoranța noastră, iar apele să spele pe dedesubt indolența.
Numărăm la întrecere tancurile și garniturile cu tehnică militară care străbat țara dintr-o parte în alta, vagoanele cu bușteni ori cherestea, dar nu ne uităm sub prelatele morții importate… Iar pe altele nici măcar nu le mai (e)numărăm… Am uitat și de transporturile cu deșeuri toxice, medicale și nucleare, despre care chiar nimeni nu mai vorbește.
A, vom vorbi poate, cândva, despre noi și o țară care și-a importat moartea la preț de second hand…
Cezar Adonis Mihalache – Națiunea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu