Țara și imaginea

              de Gheorghe Pârja

După trei decenii de schimbări și în lumea românească suntem preocupați de imaginea României mai ales în Europa. Dar când nu am fost atenți la ce se spune despre noi? Chestiunea nu-i un moft național, ci de felul cum te faci văzut, pe toate planurile, așa macină și morile. Oare se fac destule eforturi pentru ca imaginea României în lume să ne fie de folos? Să se împuțineze semnele de întrebare din jurul rotundului ei, să nu mai avem obsesia locurilor din coada clasamentelor. Dorim să fim luați în seamă așa cum suntem, cu bune și cu rele. Dar mai ales cu cele bune. Această izbândă, necesară pentru a ne așeza în rând cu lumea, nu se poate face prin șmecherii, nici prin gesturi de hocus-pocus.

Imaginea unei țări este influențată de prestigiul ei. Care se acumulează greu și se pierde repede. Avem și răni istorice. După 1918, diplomația de la București avertiza că vor urma mulți ani de campanii de presă antiromânești, venite din partea Ungariei, Bulgariei și Rusiei. Apoi, după cel de-al Doilea Război Mondial am fost multă vreme la mâna Moscovei, care ne-a croit o imagine dureroasă. În acest sens, cartea istoricului american Larry Watts, bazată pe documente, stă mărturie. Nici după 1989 nu am fost cruțați. Ieșirea românilor în stradă, gest care a emoționat lumea, a fost repede ascunsă, uitată. Au venit mineriadele, evenimentele de la Târgu Mureș, imaginea copiilor din orfelinate.

Erau realități care nu puteau fi ascunse sub preș. Și au oferit un câmp generos de comentarii nefavorabile. Un lider udemerist declara, atunci, pentru New York Times: „Românii au fost ținuți atât de mult în întuneric, încât acum sunt manipulați ușor. Au o psihologie primitivă.” Acum suntem suspectați că folosim fraudulos fondurile europene. De unde nu-i foc nu iese fum. Din când în când, justiția mai argumentează cu pedepse, risipind folclorul. Este un domeniu înfășurat în multe pături de protecție că nu mai știm cât este adevăr și cât exagerare. Cert este că România este caracterizată ca fiind „cea mai coruptă țară din Europa.”

După câte informații am, nu este chiar așa. Dar nu avem o diplomație adecvată, cu manifestare publică, să pună pălăria în cui. Acolo unde îi este locul. Ne aducem aminte, mai anii trecuți am fost atrași în scandalul cărnii de cal. Apoi s-a dovedit că sunt implicate firme din Franța și Olanda. Ori afacerea ouălor din Germania. Aici ne-am mișcat bine și cu folos, așa că am ieșit, oarecum, din încurcătură. Dar avem și noi partea de contribuție la aburirea oglinzii. Un fost premier român, în premieră, confundă capitala țării, în care se afla în vizită, cu un oraș aflat într-un loc aprins al Europei. Nu pot să uit nici gafa diplomatică a altui premier de la București, care l-a trimis la Muzeul Satului pe primul ministru al Japoniei, în loc să-l primească la Palatul Victoria. Românul și-a dat demisia în dimineața vizitei oaspetelui japonez. Diplomatul s-a întors nevorbit și supărat la Tokio.

Cine trebuie să se ocupe de stilistica apariției publice a țării ? În primul rând, noi. Nu-mi cade bine că suntem făcuți de rușine tocmai de cei pe care i-am ales. Citesc că, la diferite seminarii, primim suges­tii de cum să ne purtăm în lume. Unele justificate, altele pripite. Un domn, Simon Anholi, scrie într-o publicație: „România va trebui să-și cristalizeze acum identitatea națională, altfel riscă să fie ștearsă de pe hartă în zece ani și să devină un cartier al Europei”. Sfatul nu este de neglijat, dar au trecut cei zece ani, iar România se află tot pe harta Europei.

Chestiunea cu identitatea națională mă preocupă. Citesc pe fluxurile de știri externe că nici isteria politică din aceste zile românești nu ne este folositoare. Lupta pentru putere are multe colțuri în care ne putem răni singuri. Stai în cumpănă și-ți pui întrebarea firească, ce să faci să fie bine? Cum să procedăm, ce rugăciuni să spui zeilor contemporani, ca locul tău să nu fie hulit, oamenii din Carpați să nu fie tratați ca o națiune de la coada clasamentelor. Din păcate, ne încurcăm în propriile covoare. Mi-a plăcut constatarea poetului Ion Mureșan, într-o recentă intervenție publică. Crede omul de litere că discursul național al liderilor români este asemenea autostrăzilor. Este format din fragmente și amăgiri.

Cu țara și imaginea ei nu este ușor de lucrat. În mare parte depinde de noi. Dar și cei care ascultă să fie de bună-credință. Observ că la îndemână ne stă diplomația culturală. De care, mai nou, nu ducem lipsă în Maramureș.