6. Religiile indienilor
Partea a V-a
E. Hinduismul
Cu peste
500 de milioane de credincioși, hinduismul reprezintă religia marii majorități
a indienilor. Dar este el cu adevărat o religie, atâta timp cât n-are un
întemeietor, n-are o doctrină bine precizată și un cult unitar (reprezentanții
lui nu țin la doctrină și la cult, ci se mândresc cu toleranța hinduismului
față de toate concepțiile religioase) și atâta timp cât găzduiește de-a valma
forme superioare de religiozitate și unele dintre cele mai elementare?
Indologii, de altminteri, recunosc că este vorba de o religie cu totul aparte,
respectiv că „hinduismul n-ar fi o religie în înțelesul obișnuit al
cuvântului”. Chiar omul politic Jawaharlal Nehru (1889-1964) subliniază în Autobiografie că nu o dată s-a spus
despre hinduism „că n-ar fi propriu-zis o religie în sensul obișnuit al
cuvântului”.
La drept
vorbind, hinduismul sau neobrahmanismul constituie noua formă a vechii religii
hinduse din perioada vedo-brahmană, credință slăbită întrucâtva de marii
reformatori religioși Jaina și Buddha, însă păstrată mereu vie în sufletul
credincioșilor de rând, cu atât mai mult cu cât doctrinele jainiste și budiste
erau de neînțeles pentru poporeni prin subtilitățile lor speculative. Pe lângă
toate astea, sistemul castelor pe care se baza brahmanismul, era atât de
înrădăcinat în mentalitatea hindusă și viața socială, încât nici măcar budiștii
nu s-au atins de el, iar brahmanii, dându-și seama la timp de primejdia ce-i
amenința pe ei și cultul lor, „au întreprins o vastă operă de adaptare a
doctrinei și riturilor brahmane la înțelegerea și gustul poporului dornic de
miraculos, pentru a putea să ducă astfel cu mai multă eficacitate lupta
împotriva jainismului și budismului” (E. Vasilescu).
Iată motivul pentru
care în hinduism, acest complicat amestec de străvechi credințe populare,
elemente vedice și idei brahmane, unii zei importanți ai vedismului (Indra, de
exemplu) decad cu totul, în timp ce zei de mai mică importanță (Vișnu și Șiva)
se bucură de o venerație specifică monoteismului. Totodată, credincioșii
hinduiști adoră o mulțime de zei mărunți, spiririte, demoni, eroi și genii,
chiar animale și obiecte, cultul devine foarte bizar în multe privințe, apar
gânditori și reformatori religioși influențați de islamism (Kabir, Nānak) și
creștinism (Ram Mohai Rai, Rāmakrishna, Vivekānanda), iar vechile sisteme
filosofice din perioada brahmană (îndeosebi Vedānta)
continuă să influențeze gândirea religioasă, generând noi concepții, aspirații
și atitudini: concepția potrivit căreia iubirea lui Dumnezeu (bhakti) este idealul mijloc prin care
omul poate să-L cunoască pe Atoatefăcător și să-și asigure mântuirea, aspirația
spre nirvāna este completată cu
credința în răsplătirea faptelor, indiferența budistă față de viață este
înlocuită cu credința în necesitatea și eficiența pocăinței.
La fel ca în cazul
celorlalte religii indiene (vedism, brahmanism, jainism, budism), hinduismul
poate fi cunoscut din mai multe izvoare, scrieri cu adevărat referențiale
pentru cultura indiană și universală. Pe primul loc între ele se situează Mahābhārata (Povestea marelui război al
bharaților), enorma epopee sanscrită (peste 200.000 de versuri cuprinse în 18
cărți), atribuită legendarului autor Vyāsa. Tot Vyāsa este considerat autorul
altor două monumente literare: Vedele
și Purānas (antichități, legende)...
Elaborată în
aproape un mileniu (sec. IV î.e.n. - sec. IV e.n.) și fixată în scris în
primele secole ale erei noastre, Mahābhārata
reprezintă cel mai important monument din întreaga literatură hindusă, care
înfățișează nu numai lupta înverșunată dintre Pāndava și Kuarava
(reprezentanții a două valuri de imigranți în India, la momente diferite), ci
redă - cu mai multă iscusință ca celelalte izvoare – trecerea de la vechiul la
noul brahmanism.
Epopeea mai
cuprinde și unele capitole cu caracter didactic, cel mai faimos între acestea
fiind Bhagavad-gitā (Cîntecul
fericitului, adică al zeului Krișna), capitol inclus/interpolat în cartea a
VI-a a Mahābhāratei, despre care
marele indianist român Th. Simenschy crede că a fost influențat de creștinism
(nu se știe în ce măsură) prin acel bhakti
sau admirabila idee de iubire arzătoare a lui Dumnezeu ca mijloc de mântuire.
Ca lucrare de sine
stătătoare, Bhagavad-gitā a cunoscut
o uriașă răspândire și apreciere în India și în lume sub numele de Biblia hinduismului sau Evanghelia lui Krișna, mulți indieni
instruiți recitând-o în întregime. Într-o formă realmente captivantă, ne face
cunoscut E. Vasilescu, Bhagavad-gitā
încorporează „o înaltă speculație filosofică, ținând calea de mijloc între
sistemul Sāmkhya, care recomandă «cunoașterea» pentru a ajunge la mântuire, și
sistemul Yoga, care recomandă «fapta» în spirit dezinteresat și devotamentul
total față de divinitate (bhakti)”.
Suficiente motive ca teologul romano-catolic E. Bernard Allo să recunoască că Bhagavad-gitā „se apropie de creștinism
prin părțile ei cele mai înalte”, chiar dacă – susține tot el - Bhagavad-gitā
este incoerentă (oscilează între monoteism, politeism și panteism), că problema
răului nu este rezolvată și că eshatologia este formată din bucăți care nu se
sudează între ele.
Rāmayāna sau
Faptele mărețe ale lui Rāma, a doua
mare epopee indiană (conține 24.000 de distihuri, respectiv 48.000 de versuri),
este atribuită lui Vālmiki, a fost alcătuită între secolele IV-II î.e.n. (în
forma actuală datează din secolul al II-lea e.n.), intriga se derulează pe un
fond istoric (pătrunderea arienilor în sudul Indiei) și are calitatea de izvor
întru cunoașterea hinduismului prin faptul că primul și ultimul ei cânt
preamăresc pe zeul Vișnu, întrupat în Rāma.
Alt izvor însemnat
pentru cunoașterea hinduismului este Purānas,
scriere cu caracter enciclopedic (dezbate chestiuni legate de sistemele
filosofice, locurile sfinte, datoriile castelor, originea lumii și a zeilor
etc.), ce este compusă din 18 mari lucrări didactice (îndeosebi în versuri), a
căror întocmire începe în secolul al VI-lea î.e.n. (secolul al VI-lea e.n.
pentru forma actuală), și care are ca scop preamărirea zeilor, în special a lui
Vișnu.
Codul lui Manu,
a cărui redactare definitivă are loc în secolul al II-lea e.n., are la rândul
lui o mare contribuție la cunoașterea hinduismului. Dar încercări de sistematizare
ale hinduismului se întâlnesc doar în Āgamas (tradiții) și Tantras (cărți, manuale ale unui
sistem), scrieri compilate după secolul al VI-lea e.n.
De pildă, în Āgamas sunt prezentate doctrinele
filosofice ale diferitelor școli, iar Tantras
tratează aceleași lucruri în amănunțime, doar că sub formă de dialog între un zeu și „puterea sa feminină” (cel
mai frecvent între Șiva și soția lui Durgā). Formulele rituale (mantras), diagramele simbolice sau
silabele misterioase din Tantras sunt
foarte apreciate de indieni, fapt pentru
care respectivele scrieri își mențin cota ridicată de interes în rândul
acestora.
În fruntea
panteonului hinduist se situează trinitatea (trimūrti) Brahmā (creatorul) – Vișnu (păstrătorul creației) - Șiva
(distrugătorul). Atâta doar că (1) ea este o creație hinduistă târzie (sec. al
IV-lea e.n., cel mai probabil sub influența creștinismului) și că (2) din
trinitate nu face parte Brahman, suprema divinitate a brahmanilor, ci Brahmā,
un zeu personal de mică importanță în acest cult, a cărui soție se numește
Sarasvati. Trecut cu totul pe plan secund în hinduism (nu este obiect de
adorare, nu are sărbători proprii, nu i se aduc sacrificii, are un singur loc
de cult în nordul Indiei), întîietatea lui în trinitate, mai bine spus în
enumerarea zeilor, are un caracter pur formal. Dovada suplimentară că astfel
stau lucrurile este aceea că mai multă importanță în hinduism are Sarasvati
(zeița erudiției și a elocvenței), cu care Brahmā are mai mulți copii.
Principalul zeu al
hinduismului este Vișnu, cel despre care am spus la momentul potrivit că are o
importanță secundară în religia vedică. Totuși, în neobrahmanism el devine zeul
bun, îndurător și milos cu toate vietățile, motiv pentru care, prin diverse
întrupări (pește, broască țestoasă, mistreț, leu, pitic), el săvârșește
remarcabile fapte pentru binele omenirii. Firește, toate aceste avatāras („coborâri”, metamorfoze, transformări)
au în teologia hinduistă o interpretare mistică...Dintre întrupările umane ale
zeului Vișnu, cele mai importante sunt următoarele: în Krișna, eroul menționat
de Bhagavad-gitā, și în eroul Rāma din epopeea Rāmayāna.
Cel de-al doilea
mare zeu al hinduismului (al treilea în trinitate) este Șiva, despre care
indianiștii spun că este înfățișarea „mai nouă” a zeului vedic Rudra
(„urlătorul”), zeul furtunii și al distrugerii. La fel ca „ruda” sa îndepărtată
în timp, Șiva locuiește în munții din nordul Indiei, răspândește boli și moarte
printre oameni, dar aduce totodată leacuri și forme noi de viață. Da, pentru că
este un zeu complex, „în a cărui ființă se resimte influența credințelor
populare preariene din India” (E. Vasilescu). Cu timpul, hinduiștii au trecut
asupra soției sale Durgā (Pārvāti)
aceste însușiri distrugătoare, astfel că figura lui Șiva se mai înseninează
nițel. În pofida acestei ajustări, ca zeu consacrat al distrugerii, de regulă
Șiva este reprezentat în forme monstruoase: cu trei ochi, cu trupul încolăcit
de șerpi, cu cranii în jurul gâtului etc.
În strînsă legătură
cu cultul hinduist al lui Șiva este cel al soției sale Pārvāti (zeița
munților), care mai este numită Durgā (inaccesibila), Kāli (cea neagră) și
Mahādevi (marea zeiță). Cultul ei este plin de senzualitate și practici magice,
întrucât, aidoma lui Șiva, posedă aceleași calități (deodată distrugătoare și
binefăcătoare pentru oameni), așa încât ba are parte de reprezentări
înspăimântătoare, ba de întruchipări deosebit de grațioase. Esențial pentru
evoluția hinduismului, inclusiv pentru sectarismul acestuia, este faptul că
teologia o consideră pe Durgā principiul
feminin al existenței, respectiv energia
activă (șakti) a lui Șiva sau puterea miraculoasă cu care acesta stăpânește
pământul!
Tot în legătură cu
cultul lui Șiva este cultul fiului său Ganeșa, reprezentat cu cap de elefant,
animal care la indieni simbolizează înțelepciunea, cu pântece mare, cu un
singur dinte și cu ghirlande de perle sau din capete de morți în jurul gâtului.
Considerat „zeul care inspiră marile hotărâri și gândurile înalte”, Ganeșa este
zeul suprem al unor secte.
Pe lângă acești zei
principali, hinduismul are mulți alți zei de mai mică importanță: Krișna sau
Krishna (cel negru), Rāma, Sūrya (divinitate vedică a soarelui), Sarasvati
(soția lui Brahmā, zeița erudiției și a elocvenței), Lakșmi (soția lui Vișnu,
zeița frumuseții și a bogăției sau Afrodita indiană), Skanda (zeul războiului),
Kāma (Cupidonul indian, căruia Eminescu îi spune Kamadeva în poezia pe care i-o
închină) etc.
Din hinduism nu
lipsesc nici formele inferioare de religiozitate: cu animale (vaca în primul
rând), cu plante/copaci și cu ape considerate sfinte. De exemplu, taurul este
animalul sfânt al zeului Șiva, maimuțele sunt asociate cu Rāma, șerpii și unii
arbori cu Brahmā, iar Gangele este venerat.
Cum în hinduism nu
există o concepție teologică unitară (fiecare sectă are pretenția că „deține
ortodoxia”, subliniază profesorul Vasilescu), zeii nu sunt veșnici (excepție
fac cei care sunt asimilați cu Vișnu și Șiva), așa că după o perioadă foarte
lungă de timp, perioadă numită kalpa
(eră cosmică în mitologia vedică, care înseamnă o zi și o noapte din existența
Sufletului universal sau 24.000 de ani divini), întreaga creație (ceea ce
înseamnă că și zeii) „se resoarbe în curentul existențelor”, pentru a reveni în
noua structură a Universului. Permanent rămâne numai Brahman, principiul
absolut din speculațiile filosofico-teologice ale brahmanilor.
Nota 6: Cu titlu informativ și funcție de zeul venerat (Vișnu,
Șiva sau șakti – principiul feminin
al lui Șiva), iată principalele secte hinduiste: vișnuiste, șivaiste și
șaktiste.
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
25
ian.-15 feb. 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu