Acești grafomani agresivi (ca să nu spun triști)

În general, nu mai răspund diverșilor postaci ori grafomanilor care confundă calitatea cu cantitatea, care consideră că numărul mare de cărți pe care le scot pe bandă rulantă îi profesionalizează, îi legitimează, îi propulsează în vârful unor reale sau închipuite ierarhii literare. Ei sunt aceia pentru care grămada de cărți scrie e adesea mai mare decât cea a cărților citite. Aș consuma timp și energie inutil. Pentru că, oricum, nu vor înțelege nimic și vor continua să se creadă centrul universului, vor plânge că sunt nedreptățiți, insuficient apreciați, că sunt victimele conspirației unor „găști” ori ale unor interese de grup. Doar că acest text nu e despre ei și nici nu li se adresează lor. Ci acelora care ar putea să citească emanațiile lor intelectuale și comunicaționale și/sau acelora care-i mână în bătălii care nu le aparțin. Bieții de ei! Am mai spus-o și repet: soldații care luptă în războaiele altora nu vor fi eroi, nu vor deveni generali și tot anonimi vor muri.

La început am fost politicoasă, apoi mi-am impus să mă controlez (deși îmi venea să explodez) pe motiv că nu se cade să mă duelez de pe cărări paralele cu astfel de personaje. Și, într-un târziu, am ripostat în privat când am fost hărțuită prin email-uri care-mi reproșau că nu-i publicăm în revista de cultură „Nord Literar” pe ei și pe toți autorii maramureșeni. Raționamentul lor era într-o logică pe care nu mă obosesc să o comentez și suna cam așa: dacă revista e a județului, acolo trebuie să fie publicați toți autorii maramureșeni. Punct!

Ani la rând a continuat presiunea acelor veleitari care ne amenință că ne vor pârî autorității tutelare, recte Consiliului Județean Maramureș, invocând mult prea fumata replică (sau „Sintagmă”) că fiind plătiți din bani publici, suntem obligați să-i publicăm pe toți contribuabilii care se declară scriitori etc., etc. Să fie limpede de tot: nu ne interesează și nu ne intimidează asemenea vorbe, pentru că la noi calitatea e singurul criteriu al publicării. Insistențele veleitarilor nu ne interesează! Amenințările nici atât!

Domnilor care cereți asemenea enormități să știți că și noi cei care suntem angajați la stat ne plătim taxele și dările la zi, la milimetru, la sânge! Nu suntem cu nimic mai prejos decât ceilalți angajați. La stat chiar nu te joci! Așa că... nu mai accept să mi se spună că revista pe care o conduc e plătită din banii contribuabililor și că trebuie să fie la dispoziția mofturilor unora care se cred scriitori și, musai, vor să publice la noi! Îmi chiar asum ce spun acum, pentru că e un fenomen național care s-a discutat de cele mai abilitate voci ale literaturii contemporane și ale managementului cultural actual. O revistă, așa cum e și „Nord Literar”, e una de elită, care nu va produce niciodată pe bani, care nu-și va putea susține existența din veniturile proprii, pentru că nu acestea sunt scopul și misiunea ei. Cultura nu se poate susține din venituri proprii, dar rămâne cartea de vizită a unei națiuni, cu care ieșim în lume, cu care ne mândrim, cu care ne identificăm. Cu care ne salvăm! Misiunea unei reviste de cultură este de a tezauriza (la fel ca un muzeu sau ca un centru cultural) tot ce se scrie și ce se creează valoros și relevant într-o perioadă istorică și într-un spațiu, de a prezenta lumii autorii importanți și creația lor. Literatura este expresia unui decupaj istoric, social, cultural, economic, administrativ dintr-o anumită epocă. Exemplele din literatura care completează istoria unei epoci abundă și nu e cazul să le enumăr acum. Cine nu știe asta să facă bine să le afle! Va fi mai câștigat și mai bogat. Iar de nu... să facă bine să tacă!

Însă, extrem de supărător e faptul că acești oameni, care se cred scriitori de succes, pot fi instrumente utile pentru bătăliile acelora care n-au curajul să spună ce gândesc, ce iubesc, ce urăsc ori de ce se tem. A acelora care ii asmuță, le arată azimutul și, bieții de ei, dau cu capul, cu cuvântul, cu pseudo-condeiul. Ei sunt arme foarte bune, executanți perfecți, vârf de lance, fără să priceapă prea multe despre bătăliile de orgolii în care sunt folosiți. M-am confruntat în ultimele luni cu multe asemenea personaje și... Doamne... mi-a fost mie jenă și milă de naivitatea lor. Există un risc: dacă nu-i contracarezi, dacă nu le spui ce trebuie să audă, dacă taci, dacă îi ignori, dacă nu le arăți unde le e locul, ei cred că te temi, că le accepți tacit delirul discursiv, că te culpabilizezi etc., etc. Bieții de ei cred că au dreptate și se comportă ca atare.

În simplitatea lor, ei simt, precum hienele, mirosul de sânge, adulmecă perioada dificilă pentru cultură, perioadă în care se taie abuziv, rece, negândit, contabilicește bani de la instituții le de cultură care, până la urmă, susțin și promovează ceea ce suntem ca identitate, ca entitate culturală, ca națiune. Și se gândesc că, poate, acesta e momentul lor. Însă, momentul lor ar putea veni doar după ce s-ar încuia vreo zece ani în bibliotecă, unde să citească bibliografia obligatorie, apoi să învețe regulile elementare de adresabilitate, de bun simț, de comunicare... Și abia apoi să asculte specialiștii care să le spună de cumva au sau nu talent literar...  Și abia apoi ar avea dreptul la cuvânt...

Dana BUZURA GAGNIUC