AUTOPORTRET
Mă văd mereu cum eram odinioară
Pe ulicioare zburdând din zori în seară.
Acum privesc în urmă cu nostalgie-
-Unde ești tu, minunată copilărie?
Troiene grele ne-au cuprins
Anii s-au scurs pe nesimțite,
Lumina din mine alunecă iute
Stele cu sclipiri în urme de ciute.
Respiră frunzele prin raze de lună,
Cuvântul meu devine mut ca o alună.
N-am stare, mă-împiedic, gândesc uneori
La timpul trecut ce mi-a dat fiori
De dragoste, dor, întâietate și chin
Pe plaiuri natale cu înscris destin.
Sunt eu, sunt aceeași cu gândul curat
Ancorat în stele, în înalt, în preaînalt-
Nimic din nimic să răsară apoi
Ființă, cuvânt, joacă, și soare și ploi.
Ah! Doamne, adu-mi-i înapoi
Anii ce fost-au mai buni decât noi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu