Am primit recent, cu dedicație, cea mai „proaspătă” carte a scriitorului Ștefan Jurcă, este vorba de volumul de poezii „Alte poeme uitate”, editura „Grinta” Cluj Napoca, 2024, editor Gabriel Cojocaru.
Volumul debutează cu poezia „Livada”, un pastel
filosofic din care aflăm faptul că: „,, Vară, vară sfântă-i lumina/ Pentru ochiul bătrân/
Fluierul grangurului/ Oriolus-oriolus/Cele
rele să se spele/ Prin roua de vară.”
Poet autentic, Ștefan Jurcă observă cu atenție
mersul lumii și se inspiră în viața de zi cu zi din lumea necuvântătoarelor:
„Am auzit porumbeii/ Iubindu-se noaptea/ Soseau dinspre copilărie/ Către zilele
noastre” („Porumbeii din vis”).
Cât lirism, autoironie fină putem întâlni în poezia
„Celălalt”: „Acum aflu abia/ Că scriu pentru Celălalt/ L-am văzut în oglinda/
Cea mare din copilărie/ Pentru el voi scrie:/ Rănile toamna/ Se vindecă greu/
La fel ca urmele/ Poemelor”.
Trecerea timpului îl marchează pe poetul Ștefan
Jurcă, motiv de-a scrie poezia „Guașă”, un alt pastel nostalgic, original:
„Frunzele de nuc/ Lovite de brumă/ Cât de limpede bat clopotele/ Semn că-i
duminică/ În ceașca albastră/ Cafeaua amară e rece/ Să scriu despre frunze/
Despre vârsta de bronz/ Cum ni se dăruie/ Plecată e vara și toamna”.
Autorul pare resemnat în poezia „Noaptea de-acasă”
cu condiția umană, doar visul fiind cel care-i produce licăriri în ochi și
speranță în suflet: „În singurătate mai înghit o pastilă/ După o zi o simt
inutilă/ Durere în gât și stare de frig/ Un zgomot egal de motor/(...)Încă o
noapte acasă-a trecut/ Dintr-o celulă a timpului spartă/ Febra de-aseară n-a
mai crescut/ Pe cer stelele desenează o hartă.”
Fiecare poem al lui Ștefan Jurcă vibrează la creația
și puterea lui Dumnezeu iar eu-ul liric devine un arc peste două lumi: „Sortite-ți
sunt de toate și miere și venin/ dar împăcat cu lumea niciunuia dator/ sub
mantia de nouri să vezi cerul senin/ când de lumină lină te mai te-apucă dor.”
Amintirile îl inundă și-l fac melancolic iar
trăirile interioare cresc și-i produc regrete: „Cineva cântărește lumina/
Soarele sosește lucind/ Scârțâie ușa de la grădină/ L-am visat pe tata/ Să
aprind lumânări/ Tinerețe și drumuri/ Nici iarba/ Nu mai e cum a fost.” („În
revistele vechi”).
„Ars poetica” mi se pare poezia „Duminică” deoarece
îl caracterizează cel mai bine pe poetul Ștefan Jurcă, omul cel de toate zilele
și ședințele de cenaclu: spiritual, hâtru, ironic, aparent fericit și fără
griji, dar profund în gândire și în tot ceea ce face: „...Așa trece sezonul
căpșunilor/ Ca poezia postmodernă/ Dacă-i proaspătă e bună/ Dacă-i veche-i
pleoștită/ Bună de țuică/ Să fii dependent de poezie/ Ca drogatul de prafuri/
A-i hai, ai-hai către rai/ De lume habar să n-ai.”
Poeziile „Pastel I” și „Pastel II” ne propun imagini
edenice, desprinse din copilăria fiecăruia dintre noi, ne stimulează memoria
afectivă și ne transpune într-o lume încremenită, în contrast cu cea trepidantă
de azi: „Nimic nu se-ntâmplă/ Ziua ce vine-i la fel/ Cu ziua de ieri”.
Metafora este la ea acasă în poezia „Acteon”, unde,
Ștefan Jurcă asemeni zeiței Artemis își arogă puteri supranaturale: „Ci Acteon
în trupul de cerb/ prin grea vineție s-a dus/ doar haita gonacilor latră în
verb/ așteptând un stăpân presupus.”
S-a vorbit despre poezia lui Ștefan Jurcă că este
„colțuroasă, jucăușă, cu mult ludic și ironie” dar citind și recitind poezia
”Oglinda” ne dăm seama că este o poezie în care autorul știe să-și prețuiască
adevărata sa valoare, matură, de un lirism sfâșietor: „S-a dus bruma de
tinerețe deodată/ Cu liniștea din casa noastră/ Deasupre stejarilor canadieni/
S-a dus totul într-o vagă uitare/ Venele se-ngroașă peste pulpe/ Genunchii-s
moi tociți ca piatra fântânii(...)/ Toate s-au dus numai florile/ De tei stau
la uscat pe ziare/ Doar oglinda ca proasta-și arată/ Tuturor goliciunea.”
Într-un interviu acordat unui ziar maramureșean,
Ștefan Jurcă a afirmat: „Oamenii cheie care m-au încurajat și inspirat au fost
pictorii din Baia Mare Mihai Olos, Ilie
Cămărășan, Iosif Hamza”, motiv pentru care întâlnim și multe imagini picturale,
demne de „Școala băimăreană” în poemele sale: „La marginea pădurii veghează/
Tufișuri de mure necoapte/ Doi stejari seculari fac umbră pășunii/ Și azi la
fel ca în copilărie/ Plină de iarbă aspră și pipirig/ Doar bivolii nu mai sunt/
Silvicultorul s-a pierdut/ În desișul de pini cu haita de câini/ Parcă el ar fi
Acteon din poveste”(„Pădurea de pini”).
Pentru Ștefan Jurcă ferigile sunt „plantele
singurătății”, mierlele - prietenele statuilor poeților, copilăria este„...cu
genunchii juliți/ Cu picioarele goale/ Plină cu bobi de rouă ca/ Niște
mărgăritare în miezul/ De vară e sabia îngerului/ După tufa de corn/ Floarea
sfântă a copilăriei”.
Dorințele poetului se întorc și-ntorc la cărți și copilărie,
la lumea miracolului și a magiei, fiindcă Ștefan Jurcă știe că dacă-ți păstrezi
copilăria vie, nu vei îmbătrâni niciodată: „Cum adoarme firul/ de iarbă/ ca un
copil/ mi-aș dori/ să fiu și să dorm/ pe file din cărți/ unde cucul să cânte:/
ești, ești.../ aievea/ nu doar în povești.”( „Să fiu”).
Odată cu înaintarea în vârstă, poetul suferă de
nopți de nesomn: „De atunci insomnia/ Noapte de noapte/ Mă înfășoară/ Ca o
mantauă/ Cernită” și știe că: „Copacii nu pot crește până la cer/ Mai rămâne
loc pentru păsări/ Să-și hotărască în voie zburarea/ Și loc pentru vânt mai
rămâne,/ Loc pentru nori” („Descreșterea zero”).
Poetul și criticul Gheorghe Pârja afirma, laudativ,
despre Ștefan Jurcă într-un număr din revista „Nord Literar” următoarele: „Fiecare poem are o vibrație specială,
dovedind că puterea lirismului stă în împletirea dintre ființă și creație.
Transfigurează în poezie, cu talent, spiritul locului. Cred că nu contrastul
din lume, ci naturalețea devine peisajul liric care îl individualizează pe
poet. Așa, un autor are teritoriul lui și este stăpân pe uneltele sale. Și
Ștefan Jurcă este. Are o observație acută asupra unui real, transformat în
vibrație lirică, un prestigiu dezlegător de enigme poetice. Nimic nu este
întâmplător în poemele lui, deoarece eul liric întruchipează o lume care nu se uită.
Pentru Ștefan Jurcă, poezia este un instrument de măsurare a timpului, dar și
ondulațiile din oglinzile sufletului. Am priceput din lectura volumului că
autorul tinde spre încifrarea lumii disponibile, lăsând ca din surdină să se
audă vocea convingătoare a textului. Că prestația lirică divulgă acel depozit
captiv de sentimente, în care viața îmbracă forma unui prezent continuu
revărsat în visare. Amintirile pulsează într-un evantai poetic neliniștit, de
se aude foșnirea trăirilor intense.”
Așa este întru-totul. Poezia lui Ștefan Jurcă este
metitativă, te introduce într-o lume de basm ca apoi să-ți reamintească brusc
că ești muritor, că ești vulnerabil, că ești asemeni frunzelor toamna sau
florilor la primul îngheț! Poezia „Mărul bătrân” te duce cu gândul la „Mărul de
lângă drum” a lui Beniuc, pe care Ștefan Jurcă l-a cunoscut, numai că la poetul
băimărean acesta s-a uscat: „Mărul bătrân s-a uscat/ E înlocuit de cuiburi de
vâsc/ Rodea fructe mici/ Sunt pe cărări înverzite”.
Volumul „Alte poeme uitate” este deosebit fiindcă
poetul Ștefan Jurcă ne duce cu gândul „În alergare” pe „Poteci înverzite” fiind
„Însetat de cântec” și iubire: „...ades purtat de vreajă,/ În zbor de heruvim
din nor cețos mă strigă/ Vicleana dăruire a nimfelor de strajă - / Iubirea și durerea-nhămate
la cvadrigă.”
Nu putea să nu-i acorde marii iubiri, profesia, un
poem cutremurător, în care „mașini umblătoare” i-au marcat cariera de economist
la o mare societate de transporturi: „Aș fi dorit să ajung inginer/ Doamne, ce
cuvânt frumos/ Să construiesc mașini umblătoare/ Care să alerge ca gândul/ Nu
doar ca sania mea/ Printre prunii izlazului”.
Poezia „Didi” este scrisă în memoria fiicei, este
atâta de simplu concepută încât tragismul ei ajunge la cote maxime: „Eu vorbesc
cu tine/ Dar nu mă auzi/ Vreau să te sărut/ Ai fața de gheață/ Îmbrăcată
mireasă/ Ești așa de frumoasă/ Dragostea tatei/ E liniște în capelă/ Tu nu mai
respiri/ Ai ochii închiși/ Pari adormită/ Nu mai am lacrimi// acum îți scriu/
Mă strâmb să nu plâng/ Să nu urlu/ Sfântă Fecioară de ce/ Toate acestea?”.
Ștefan Jurcă își creează propriul său univers
mitologic și reușește să surprindă, într-un mod clasic ori modern, viața cu
toate ale ei. Poezia lui este viață, generatoare de emoții, cu diferite
încărcături ce lasă fiecărui cititor sarcina, deloc uşoară, de descoperire şi
introspecţie, colorând pictural imagini care vor rămâne mult timp pe retina cititorilor.
La final, vă supun atenției poezia „Veghe”, în care
poetul Ștefan Jurcă își pune întrebări existențiale: „Eu sunt oare soldatul/
Îmbătrânit lângă arme/ Așteptând clipa asaltului?/ Eu sunt oare acela/ Ce
mângâie fierul/ ca o țeavă de trestie/ Prin care/ Se zbenguie vântul/ și cucul
copilăriei?”.
Felicitări poetului (și prozatorului, mult mai
cunoscut în această ipostază), Ștefan Jurcă, pentru această bijuterie literară!
Gelu DRAGOȘ, UZPR
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu