blocurile vor umbla
„părerea ta nu contează!”,
îi scuipă într-un film jack nicolson secretarului—
cu mandibula căscată de cancer,
dar cu inima încă ascuțită de aroganță.
în jurul lui, pereții miroseau a formol și mosc,
iar aerul era un lift blocat între etaje.
așa urlă și statul.
cu unghii făcute din procese-verbale,
cu ochii beți de camere de supraveghere.
îți dă voie să vorbești
ca să-ți poată înregistra răsuflarea,
ca să poată actualiza harta
pentru dronele gândirii corecte.
democrația de azi
e un pian numai cu clape albe:
fiecare opinie sună la fel, pe silent, ca un diplomat ofilit.
dar uneori, într-un om tăcut,
se naște o voce de animal cu zece inimi,
care se zbate, și crește, și sfâșie mațele fricii.
un poem rostit din cleiul plămânului drept,
unde s-au ascuns toate înjurăturile moștenite,
poate deveni o brichetă care termină balamucul ipocriziei.
nu-ți ascunde părerea în buzunar,
lângă bonuri fiscale mototolite și telefoane inutile.
articuleaz-o și arunc-o în fața celor care zic:
„e prea târziu”, „nu are rost”, „liniștește-te”.
fiecare cuvânt al tău
poate deveni o broască radioactivă
ce sare granițe și prințul va sfâșia steaguri.
ei nu se tem de bombe.
se tem că într-o zi
un copil mut va urla în centrul orașului cu vocea ta,
și-n imaginea ecoului blocurile vor umbla
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu