Amantele de verde.
Verdele ca ispită, femeia ca abis, mărturisirea ca literatură
Prolificul prozator Puiu Răducan revine, în Amantele de verde, cu o scriere neconvențională, neliniștitoare, puternic confesivă, care îmbină tonul autobiografic cu reflecția morală, pamfletul social cu fantezia mitico-religioasă, totul într-o scriitură liberă și provocatoare. Avem în față nu doar o narațiune despre relațiile extraconjugale sau despre criza bărbatului ajuns la vârsta interogațiilor, ci o construcție simbolică, în care verdele devine culoarea vinovăției, a dorinței nestăvilite și a dezvăluirii dureroase de sine. Romanul alternează între narațiune autobiografică, discurs reflexiv, critică socială și eseistică morală. În „destăinuire” autorul însuși se așază sub reflectorul sincerității brutale, își asumă nu doar scrisul, ci și eșecurile.
Amantele de verde este și un roman al lucidității amare, al oglindirii în sine, al unei conștiințe masculine marcate de experiență, ironie, dar și suferință. E o carte scrisă cu nerv, cu poftă, cu febră. Un text în care limbajul se revoltă împotriva convenției, nu se ascunde în metaforă, ci zvâcnește direct, dur, cu toate nuanțele, roman al căutării de sens, cu fond etic tensionat și observații asupra degradării morale.
Romanul debutează cu o cosmogonie reinterpretată, cu o relectură biblică într-un stil ludic, ironic, cu nuanțe argheziene, precum în Tablouri biblice: creația lumii, Adam și Eva, păcatul originar, răul, mitul androginului. Puiu Răducan propune o rescriere sarcastică și metaforizată a mitului biblic, unde Dumnezeu este preocupat de „copiii” Săi (planetele), iar diavolul intervine grotesc și simbolic în raport cu femeia. Dumnezeu este prezentat uneori ironic, chiar umanizat - doarme, greșește, se întreabă dacă a făcut bine creând femeia. Episoadele sunt deseori simbolice și alegorice, cum ar fi istoria reimaginată a creației cu Soarele și Luna, apariția Scorpiei în trupul Evei, întruchipare simbolică a răului feminin. Soarele și Luna apar ca simboluri ale iubirii imposibile, dar și ale incestului mitic.
Resortul cărții are la bază condiția femeii, văzută cu un amestec de regret, compasiune și critică. Autorul se raportează la divin și la feminin dintr-o perspectivă literar-teologică cu nuanțe moderne, cu o voce literară fermă, cu adâncime filosofică și curaj confesiv, balansând permanent între ludic și grav, între mit și mărturisire.
Pornind de aici, femeia apare ca ființă ambivalentă: fascinantă, dorită, iubită, dar și periculoasă, distrugătoare, posesivă, adesea diabolică. Este percepută ca sursă a păcatului și a dezechilibrului, începând chiar cu Eva. Romanul este străbătut de ideea ispitei, adulterului, dorinței carnale și a vinovăției mascate sau asumate. Existența femeii este redată pe axa mister – sexualitate – manipulare – suferință.
Nu este un roman comod, nu este un text „corect” din perspectiva unor lecturi moralizante sau pudice. Este, în schimb, o radiografie a unui spirit tulburat de propriile slăbiciuni și de marile întrebări ale omului conștient de trecerea sa: cum am iubit, cât am rănit, ce am înțeles?
Vocea narativă este a unui bărbat, marcat de experiență și de o ironie amară, ce resimte demnitatea – între ideal și demonizare, și care își expune viața intimă, prins între o soție toxică și o amantă la fel de decăzută, ambele femei prezentate ca simboluri ale păcatului, influențând decăderea autorului însuși. Totodată, are o conștiință religioasă puternică, cu remușcări sinceră, ceea ce dă romanului o valoare confesiv-morală. Tonul este cinic, uneori violent, alteori duios.
Romanul este străbătut de maxime și reflecții despre viață, iubire, frumos, singurătate, sens. Sunt inserate referințe la mari scriitori, făcând din acesta un dialog subtil cu literatura noastră și cea universală.
Relațiile extraconjugale sunt prezentate de autor ca o realitate cotidiană, dar și ca o tulburare a ordinii divine. Familia, între ideal și destrămare, apare ca un simbol al echilibrului, dar și ca un spațiu al falsității și al aparențelor.
Naratorul este un bărbat care se autodenunță, se condamnă și își justifică viața în pagini care amintesc de literatura confesiunii. Identitatea sa este una contradictorie: se vrea lucid, dar e orbit de pasiune; se vrea moral, dar cedează ispitei. Ridiculizează comportamente masculine și feminine, ironizează relațiile de cuplu, adulterul și relațiile amoroase, marcate de falsitate, ipocrizie și superficialitate. Femeia nu este văzută ca un partener egal, ci ca o enigmă primejdioasă. Naratorul oscilează între admirație și misoginism, recunoaște că este un „om mizerie”, un „prost”, un „împătimit de iluzie”, prins între dorință și vinovăție.
Tonul confesiv este evidențiat prin monologul continuu, marcat de interogații retorice și exclamații obsesive: „De ce?” „Of!”. Puiu Răducan construiește expresiv o lume în care nu există răspunsuri ferme, doar intrebări tăioase: Ce este iubirea? Ce este fidelitatea? Cine suntem cu adevărat când ne trăim plăcerea? Cine plătește costul vinovăției? În spatele umorului crud, al satirizării relațiilor conjugale, se află o meditație profundă despre ratare, iluzie, tentație și consecințe.
Femeia generică din roman este demonizată, divinizată, sexualizată, idealizată, într-un portret amestecat de ură și fascinație. Soția, aparent înțelegătoare, dar duplicitară, nu pune întrebări, dar este la fel de infidelă. Ilinca, amanta, este senzuală, inteligentă, seducătoare, dominatoare și catalizator al crizei narative. Satira, sarcasmul sunt des întâlnite în descrierea femeii, a trădării conjugale, dar și în portretizarea de sine. Această dublă imagine a femeii, între frumusețe și otrăvire, între feminitate seducătoare și demonizare arhetipală, străbate romanul ca un fir roșu, intens, tulburător.
Naratorul, alter ego-ul autorului, nu caută scuze, ci oferă o autopsie sinceră a sentimentelor: relația cu soția, cu amanta, cu sinele însuși, toate sunt puse sub lupă, examinate, destrămate și reconstruite prin cuvânt. Dar romanul nu rămâne doar la nivelul confesiunii – el propune o simbolistică mitico-existențială, în care personajele sunt mai degrabă figuri ale unor idei: femeia e Eva, dar și Scorpia, bărbatul e Adam, dar și păcătosul resemnat, Dumnezeu e creatorul obosit, iar Diavolul, un regizor al desfrâului cotidian.
Amantele de verde este o carte despre omul care nu se poate împăca nici cu ceea ce este, nici cu ceea ce simte. Un om care, în ciuda păcatului, vrea să înțeleagă, să ierte, să se salveze prin scris. Iar scrisul, în cazul lui Puiu Răducan, este nu doar catharsis, ci și instrument de sinceritate brutală, o formă de rugăciune amestecată cu blestem, o spovedanie fără penitență, dar cu luciditate.
Titlul este unul poetic și sugestiv, încărcat de simbolismul vieții, regenerării, dar și al păcatului, în care verdele este văzut ca ispită, femeia ca abis, mărturisirea ca literatură. Verdele, simbol ambiguu al vieții, al naturii, al tinereții, este în acest roman culoarea amorului clandestin, a codului secret afișat pe balconul amantei, a păcatului seducător, dar și a încurcăturii existențiale. Verdele nu mântuie, dar mistuie. Nu salvează, dar învăluie.
Deși, tradițional, verdele înseamnă viață, renaștere, speranță, are aici o valoare inversată: devine culoarea păcatului cotidian, a trădării domestice, a mascării decăderii morale sub aparențe naturale și inofensive. Pledul verde devine un semn de recunoaștere între amanți, un steag al infidelității, dar și o transgresiune vizuală a intimității în spațiul public, balconul ca loc de expunere. Răzbate prin el atât simbolismul modernist al verdelui în literatura europeană, ca la Verlaine și Baudelaire, cât și sensul său toxic în mitologia personală a autorului. Așadar, are o dublă funcție: poetică și simbolică, sugerând trădarea învelită în aparența naturalului, ce devine un simbol-cheie, un semnal vizual al infidelității.
Amantele de verde este, în fond, o meditație amară asupra condiției umane, o autopsie narativă a dorinței, o scriere despre vinovăție și plăcere, despre fascinația femeii și impostura socială.
Finalul romanului oferă o închidere circulară: de la mitul creației și al eclipsei din început, la cadavrul simbolic de la balcon. Verdele nu mai este indicator de urcare sau dorință, ci culoarea decăderii, un avertisment instalat în carne și oase. Decizia naratorului de a renunța la relații se dovedește nu doar morală, ci și funerară: el devine obiect, carne expusă, martor și victimă. Imaginea de final a romanului Amantele de verde oferă o concluzie simbolică și dramatică: cadavrul naratorului, învelit într-un pled verde și expus pe balconul casei „pângărite de soție”, devine un simbol visceral al propriei decăderi. Semnalele acustice și luminoase ale sirenelor, urletele oamenilor din stradă, toate întăresc atmosfera apocaliptică. Naratorul devine nu doar personaj, ci și martor al propriei transformări în obiect de judecată publică. „Ochii șarpelui care mă încolăcește” sugerează vertijul moral: conștiința îl devorează, iar verdele se transformă în mantie mortuară. Atât vegetația, cât și simbolistica epistemologică se comprimă într-un final tragic: verdele, odinioară cromatica seducției, devine semnul crucii morale. Naratorul a devenit victimă a propriei povești. Casa devine ruina morală, balconul, scena expunerii, trupul său, tabloul vinovăției și al izolării. Gestul literar este radical: pledul verde devine, așa cum spuneam, trup și martor, iar autorul este, în același timp, executor și condamnat.
Această încheiere confirmă pe deplin tonul confesiv și reflexiv al romanului. Naratorul nu doar povestește, ci devine victimă a propriei lumi construite din trădare, seducție și alienare spirituală. Finalul este o formă de punere în oglindă între mit și realitate, între simbolul verde al păcatului și gestul cosmic al eclipsei din prolog, sugerând că poveștile tragic mitologice nu rămân doar în metaforă, ci pot fi însușite fizic. În acest context, pledul verde are sensul unei „stele căzute”, a fost lumină, speranță, avertisment, dar a sfârșit în propria mărturie de ucidere simbolică a sinelui, un gest care reverberează cu intensitatea unui sacrificiu sau a unei judecăți divine. E un act literar radical: nu doar mărturie confesivă, ci diagnostic moral și proiecție cosmică a destinului uman.
Deznodământul neașteptat, surprinzător, de mare intensitate artistică al Amantelor de verde încheie cercul simbolic și moral.
Romanul, construit ca o confesiune târzie, o rememorare amestecată cu autoanaliză lucidă, dar și autojustificare, combină registrele popular, colocvial, filozofic, religios și grotesc. Limbajul direct, adesea provocator, are putere de sugestie.
Amantele de verde de Puiu Răducan are multiple similitudini, paralele și ecouri cu alte opere literare, prin tonul confesiv, temele abordate, felul în care mitul este rescris sau în care sexualitatea e privită dintr-o perspectivă moralizatoare și narativă. Amantele de verde nu imită, ci dialoghează indirect cu o serie de cărți, care explorează dilemele morale ale bărbatului, mitul femeii ca obsesie sau blestem, sexualitatea ca formă de adevăr, dar și de decădere raportul omului cu divinul, prin filtrul vinovăției. De exemplu, Rebreanu propune, în Adam și Eva, ideea reîncarnării sufletelor care se caută mereu, Puiu Răducan răstoarnă mitul: Eva nu e „suflet-pereche”, ci sursă de dezechilibru și păcat. Dacă André Gide, în Imoralistul, propune o mărturisire a unui bărbat ajuns în criza propriei morale, care vorbește despre libertate, tentație, adevăr și ipocrizie, asemenea lui, Răducan scrie despre viața dublă fără a o justifica, dar nici a o condamna total. Totuși, cel mai puternic ecou îl resimțim în Augustin – Confesiuni, unde, ca și aici, mărturisirea păcatului este făcută cu speranța mântuirii, conștientizarea căderii și recunoașterea slăbiciunii umane.
Carmen Teodora Fagețeanu
Notă. A spus-o Carmen. Nu mai am nimic de spus, decât să-i mulțumesc și aici pentru felul în care mi-a înțeles (și bine a înțeles-o), scrierea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu