de Gheorghe Pârja
Vin amintirile, vin de se aud în Cuvânt sunetele
clopotelor. Așa mi-am amintit că în urmă cu trei ani s-a săvârșit din viață
poeta și prietena IOANA ILEANA ȘTEȚCO, membră a Uniunii Scriitorilor din
România, Filiala Cluj, Reprezentanța Maramureș. Atunci, cuvintele parcă au
refuzat să se întrupeze în propoziții, gândurile au obosit la răscruci, că
deh!, când nu mai poți trăi ca om te faci pasăre. Deprinzi în cădere tainele
zborului și te rotești până pierzi din inocență și din uimire. Fuioare lungi,
unduioase de negură se apropie, nepermis de mult se apropie, până nu se mai
vede nimic. Prin fața ochilor trec pe apele curgătoare ale trupului, chipul
celui uitat într-o zi, umbra celor petrecuți prin ani. Vânt de trădare adie
prin cărțile de iubire, aripa îngerului șterge zilele negre, noi înălțăm la
cerul de sticlă rugăciuni scrise în limba poemelor, a cărților care așteaptă în
sertare de piatră.
Colindă timpul pe la ferestre, deschide zăbrele,
schimbă mărgele. O, Doamne, mila aceea reavănă ca un pumn de pământ roditor
alungă din sângele femeii întrebările reci și spune povești de se culcă moartea
într-o privire neutră, ori într-o iubire peste care și prafu, întâi strălucește
și apoi se așază. Târăște zborul din urmă al păsării cântătoare și umbra este
mai grea decât urletul lupului la poala Pietrosului. Ioana a lăsat pereții de
sticlă ai casei urbane, apa Săsarului și străzile băimărene, pe care le-a pavat
cu ceramică de Faimar. O, fetele și băieții de la Întreprinderea Faimar,
condusă inventiv și folositor de inginerul Mircea Chirilă!
În urmă cu trei ani! Era duminică, 24 iulie, și m-am
trezit visându-mi viața cu câteva zile în urmă. Nu știu de ce mi se părea că
este joi, ziua în care m-am întâlnit ultima oară cu Ioana, în fața unei
librării băimărene. În ziua aceea, păsările zburau mai jos decât moartea și nu
știam că aripile lor largi vor îmbrăca haine de doliu. A fost ultima
îmbrățișare a privirii. Acolo, în capela de pe strada Zorilor, din Borșa, am
ajuns grație bunei prietene a Ioanei, Maria Cherebeț și a soțului ei, Nelu.
Acum, am răgaz să măsor timpul dat înapoi, desfăcut de pe un ghem mare.
Îmi aduc aminte când Ioana venea la Desești, în
livada cu poeți și prieteni, neapărat ajungea lângă biserică, să se întâlnească
cu răchita plângătoare. Prima dată a dus-o Mama Doca la întâlnirea cu arborele
misterios, care avea și o legendă. Apoi Ioana, la fiecare venire în sat, mergea
singură la întâlnirea cu răchita supărată. Avea ramurile prelinse până la
pământ, ca niște lacrimi vegetale. Da, a scris Ioana un poem lucitor că la
Desești ne treieră veșnicia pe numele mic. Credea Ioana că la Desești
cuvintele-s rotunde și țiuie în urechea îngerului chemarea ce pune traversele
cruce pe calea ferată a limbii române. Ca la facerea lumii, inventăm veșnicia,
ce frumos ne treieră sufletele în ograda largă și tăcerile strânse pe dealuri
înflorite.
Acolo, la umbra casei mele părintești, Ioana a
primit una dintre diplomele meritate cu semnătura criticului Gheorghe Grigurcu,
care i-a recunoscut muzica înțelesurilor lirice, incantația atmosferei
învăluitoare ca o vrajă. Au semnat, pe vasul de argint al poeziei Ioanei,
poetul Ion Mureșan și criticii literari Al. Cistelecan și Terezia Filip. Ioana
avea ochii închiși și sufletul plecat. O, ce singurătate a singurătății, cum
ne-a zis poetul. Poate sufletul colinda prin zarea timpului apus, prin
atelierul lui Mihai Olos, acel laborator de amintiri, locul magic al
sincerității și răzvrătirii noastre.
Acolo se antrenau cuvintele pentru zbor, tăcerile
aprindeau idei la flacăra speranței, sub ochii larg deschiși ai sfinților fără
somn. Acum, în acest iulie trist, stau pe treptele vremii și privesc tremurul
lumânărilor. Îmi aduc aminte de ziua aceea cu marea petrecere a Ioanei. Neamuri
îndoliate: sora Dorina, cumnata Perpeta și nepoata Laura, verișoare și nepoți
după verișori. Și prietena Măriuca, din Baia Mare, cu Nelu. Și preotul Remus
Timiș. Dintr-o carte a Ioanei, preotul a citit câteva versuri: „Când ne
stingem/ne stingem cu umbra în sus/proiectând în cer altă pădure/pentru care să
scrie și îngerii poezii.”
Acum șade în pământul Borșei natale, lângă părinți.
Până la a doua Venire. În apropiere, umbra răchitei supărate. Și plângătoare.
Cum a ajuns arborele misterios acolo? A venit din hotarul Deseștiului? Numai
spiritul operei unei poete întrupate în Cuvânt poate dezlega enigma. Și umbra
veghetoare a Pietrosului. De atunci, Ioana treieră la Borșa, veșnicia cu litere
mari. Astăzi, 24 iulie, au trecut trei ani din veșnicie ei. Ne veghează Cuvântul
poetei și răchita plângătoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu