Personalitatea lui Stelian Popescu, născut la18 februarie 1874, decedat în 1954 în Spania, continuă să suscite dezbateri în istoriografia și critica de presă românească. Ca director al ziarului Universul, el a reprezentat o forță de prim rang în spațiul public interbelic, modelând opinii, direcții politice și chiar destine sociale. În contextul unei Europe marcate de tensiuni ideologice, Popescu s-a afirmat ca un jurnalist militant, cu o viziune naționalistă și profund anticomunistă. Acest eseu își propune să analizeze principalele coordonate ale vieții și operei sale jurnalistice, în contextul istoric al epocii și în raport cu marile curente politice ale vremii.
Stelian Popescu s-a născut în 1874, la Slatina, într-o familie de mici funcționari. A studiat Dreptul și a profesat ca avocat, dar s-a implicat treptat în presă, atras de impactul ideilor în spațiul public. Primele sale articole s-au remarcat printr-un stil polemic și o retorică accesibilă, calități care aveau să definească întreaga sa carieră.
Din 1915, Popescu preia conducerea ziarului Universul, moment definitoriu în destinul său profesional. Sub direcția sa, ziarul capătă anvergură națională și devine un instrument de propagandă ideologică în favoarea valorilor conservatoare și naționaliste.organizare redacțională: avea o rețea extinsă de corespondenți, tiraje impresionante (de până la 250.000 de exemplare), și o capacitate remarcabilă de influență. Inovațiile editoriale – rubrici pentru copii, suplimente ilustrate, pagini culturale – au făcut din Universul nu doar un ziar de știri, ci o veritabilă platformă de formare a opiniei publice.
Totuși, succesul editorial a fost dublat de o puternică orientare ideologică, cu accente:
• Naționaliste, în apărarea valorilor tradiționale românești;
• Conservatoare, în sprijinul ordinii sociale existente și al monarhiei;
• Anticomuniste, printr-o retorică violentă împotriva bolșevismului, a URSS și a oricărei forme de stânga politică.
Popescu vedea în comunism o amenințare directă la adresa identității naționale și a ordinii morale a societății. Articolele publicate în Universul denunțau nu doar mișcările comuniste interne, ci și infiltrarea ideologică venită dinspre Moscova.
Discursul anticomunist al lui Stelian Popescu nu era doar o reacție politică, ci o componentă doctrinară a ideologiei sale. El considera că presa are rolul de a apăra societatea de „răul roșu” care corupe sufletele și dezbină națiunea. Încă din anii ’20, Popescu a publicat articole ample în care asocia comunismul cu trădarea, dezordinea și degradarea morală.
Acest anticomunism s-a accentuat în anii ’30, când România se afla între amenințările totalitarismului de dreapta (fascismul) și cele de stânga (bolșevismul). Deși a fost acuzat de simpatii pentru Garda de Fier, Popescu s-a distanțat de violența legionară, preferând autoritarismul statal de tip carlist. Universul a susținut regimul autoritar instaurat de Carol al II-lea în 1938, văzând în acesta o soluție de stabilitate.
În virtutea orientării sale conservatoare, Popescu a intrat în numeroase conflicte cu figuri marcante ale culturii românești: Nicolae Iorga, Constantin Stere, Tudor Arghezi și alții. De multe ori, aceste polemici au depășit nivelul ideologic și au degenerat în atacuri personale. Arghezi, de exemplu, îl ridiculiza în pamflete memorabile, acuzându-l de populism și autoritarism.
Totuși, Popescu nu a fost un simplu propagandist. În ciuda tonului vehement, editorialele sale demonstrează o bună cunoaștere a contextului internațional, o atenție la detalii și o retorică bine articulată, menită să convingă și să mobilizeze.
După 23 august 1944, când România trece de partea Aliaților, regimul comunist aflat în ascensiune își îndreaptă atenția asupra dușmanilor ideologici. Stelian Popescu, deja plecat din țară, este condamnat în contumacie de Tribunalul Poporului, în cadrul unui proces politic organizat împotriva foștilor ziariști și demnitari ai regimurilor autoritare. Este acuzat de „instigare la ură și susținere a fascismului” – acuzații formulate mai degrabă ideologic decât juridic.
Popescu se stabilește la Madrid, unde moare în 1954. Moartea sa în exil reflectă soarta tragică a multor intelectuali români care au refuzat adaptarea la noul regim.
După 1989, figura lui Stelian Popescu a fost reevaluată, în contextul unei recuperări a valorilor interbelice. Unii cercetători îl consideră un pionier al presei moderne din România, un manager de presă eficient, și un gânditor politic coerent în viziunea sa anticomunistă. Alții subliniază caracterul manipulativ al discursului său, alunecările înspre extremism și lipsa unei atitudini democratice reale.
Dincolo de controverse, Popescu rămâne un simbol al jurnalismului de opinie cu miză ideologică, dar și un exemplu de cum presa poate deveni o armă politică în epoci tulburi.
Stelian Popescu nu poate fi redus la eticheta de „jurnalist de dreapta” sau „propagandist anticomunist”. El a fost, mai presus de toate, un om al convingerilor ferme, cu o viziune despre România bazată pe ordine, moralitate și identitate națională. Prin Universul, el a creat o platformă media fără precedent, care a modelat mentalități și a influențat direcții istorice. Într-o epocă marcată de radicalizări, Popescu a ales poziția luptei ideologice – cu riscurile și urmările aferente. Relectura operei și activității sale este esențială pentru înțelegerea presei românești interbelice și a relației ei complexe cu politica și ideologia.
Bibliografie selectivă
1. Boia, Lucian. Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930–1950. Humanitas, 2012.
2. Zub, Alexandru. Istorie și finalitate. Polirom, 2004.
3. Ornea, Z. Anii treizeci. Extrema dreaptă românească. Fundația Culturală Română, 1995.
4. Ionescu, Gh. Brătianu. Universul: O instituție de presă în România interbelică. București, 1938 (broșură comemorativă).
5. Sasu, Aurel (coord.). Dicționarul biografic al literaturii române, vol. II. Paralela 45, 2004.
6. Călinescu, George. Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Fundația Regală, 1941.
7. Rotaru, Ioan. Presa românească în perioada interbelică. Ed. Academiei, 1986.
8. Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST). Procesele ziariștilor după 1944. Arhivele CNSAS.
9. Ștefănescu, Ioan. Presa și ideologia în România interbelică. Institutul European, Iași, 2001.
10. Nistor, Ion. „Contribuții la biografia lui Stelian Popescu”, în Revista Istorică, nr. 3/1993.
Foto: Wikipedia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu