Cred că de la o anumită
vârstă, să-i spunem vârsta maturităţii conştiente, fiecare dintre noi ar cam
trebui să se întrebe ce lasă în urma lui dacă moartea vine pe neaşteptate. Cum,
de altminteri, se întâmplă foarte des: Eşti deosebit de încântat că, vorba lui
Topârceanu, te-ai reîntâlnit absolut din întâmplare cu o cunoştinţă apropiată
şi că aceasta arată excelent, ca peste câteva zile să afli cu stupoare că
respectiva sau respectivul a trecut la cele veşnice, fie în urma unui stupid
accident de circulaţie (strada sau trecerea de pietoni sunt departe de-a
conferi siguranţă celor mai disciplinaţi pietoni!), fie – cel mai adesea – în
urma unui stop cardiac.
În varianta morţii
instantanee, uneori în somn, rudele şi prietenii decedatului îşi condimentează
regretul – sincer la unii, prefăcut la alţii – cu un soi de satisfacţie
anapoda, ba chiar cu o macabră invidie: „Măcar n-a bolit şi n-a suferit. De-ar
fi după mine, şi eu mi-aş dori să mor aşa, ca să nu mă chinuiesc şi să nu-i chinuiesc
pe alţii...”
Iată de ce spun că
întrebarea cu ce lăsăm în urmă denotă oleacă de înţelepciune. Întrucât dintre
toate vieţuitoarele numai omul există, adică are conştiinţa încheierii mai
degrabă sau mai târziu a călătoriei sale pe Pământ, fără ca din aceasta să facă
o dezagreabilă obsesie a sfârşitului inevitabil, ori – Doamne fereşte! –
într-un moment de depresie să-şi suprime viaţa, este absolut firesc ca prin
veghe neîntreruptă să fie întotdeauna pregătit pentru trecerea de la puţina
cunoaştere aparenţială de-aici la totala necunoaştere substanţială de dincolo.
Treaba asta poate fi
numită bilanţul axiologic al omului (fapte, vorbe, gânduri), cu obligatoriul
plus de atenţie acordat componentei moral-spirituale, adevăratul eu, desigur,
fără a dispreţui componenta eminamente spirituală, principala pârghie cu
ajutorul căreia delicata maşinărie numită corp este menţinută în stare de
funcţionare întru împlinirea destinului.
Iar pentru asta, la
urma-urmei adevăratul scop al existenţei umane, uimitorul binom suflet-corp
trebuie mereu menţinut activ în sistemul tridimensional S-C-R (S de la procese
social-economice, C de la procese cultural-artistice, R de la cele
moral-spirituale sau religioase), printr-o necontenită şi înţeleaptă împletire
a muncii cu credinţa.
Pe bună dreptate spunea
unul dintre patriarhii creştinismului de început că avem datoria faţă de Cel
care ne-a creat şi faţă de noi înşine să credem ca şi cum am muri chiar mâine
şi să muncim ca şi cum am fi nemuritori. De altfel, nu spune apostolul Pavel în
II Tesaloniceni că cine nu munceşte
să nici nu mănânce?
N.B.Sociologul Max Weber îşi explică prosperitatea din ţările
calvine ale nordului Europei prin teoria predestinaţie, rampa de lansare spre
capitalism: Neştiind care dintre ei sunt predestinaţi mântuirii şi care
canonului veşnic, calvinii se străduiesc să câştige bunăvoinţa divină prin
activism şi bogăţie, ambele puse în slujba comunităţii!
Sighetu Marmaţiei,
George PETROVAI
18 ian. 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu