Am scris şi altădată
despre tâlhăriile la care se pretează „democraticul” stat român postdecembrist
pe seama propriilor cetăţeni, fapt pentru care n-am ezitat să afirm: Statul
român este un tâlhar aflat la cheremul altor tâlhari!
Da, căci statul nu este o
abstracţiune, ci o entitate ce-şi trage seva profilului din însuşirile
politico-ideologice ale epocii în general, ale societăţii în special care l-a
plămădit şi pe care o slujeşte.
Astfel, dacă absolutismul
din vremea lui Ludovic al XIV-lea i-a îngăduit acestuia să identifice statul
francez cu propria persoană („Statul sunt eu!”), acelaşi lucru se poate spune
despre toate formele de dictatură din istoria lumii (antice, medievale, sud
americane şi moderne – de pildă fioroasele dictaturi bolşevice, în speţă cea
stalinistă), deşi dictatorii se fac luntre şi punte să pară nu doar democraţi,
ci chiar demofili, adică se ascund după nişte instituţii (în primul rând de
propagandă şi de apărare-intimidare), cu ajutorul cărora, ceea ce musai
presupune existenţa ciracilor devotaţi, ei îşi exercită puterea discreţionară.
În statele efectiv
democratice, respectiv în cele cu pretenţii democratice, se susţine că statul
este format din totalitatea cetăţenilor acelei ţări. Dar una este teoria şi cu
totul altceva practica. Îndeosebi în Romania, ţara tuturor paradoxurilor şi a
democraţiei originale, unde – vorba adaptată a lui George Orwell – „toţi
oamenii sunt egali între ei, numai că unii sunt mai egali ca alţii”...
Unul din argumentele mele
că avem parte de un stat tâlhăresc este următorul: Dacă statul este dator
cetăţeanului, de cele mai multe ori acesta rămâne de pagubă; dar dacă lucrurile
stau invers (cetăţeanul este dator), statul îşi pune îndată în mişcare uriaşul
malaxor al instituţiilor de urmărit, verificat, încasat şi tocat banii, aşa
încât îşi recuperează prejudiciul cu majorările şi penalităţile aferente.
Fireşte, acest lucru este valabil doar pentru cetăţenii de rând şi societăţile
neîncârdăşite cu statul. Că ceilalţi, potlogarii cu ştaif şi societăţile cu
mari datorii, se descurcă (sic!)...
Mai am la îndemână şi
argumentul cu contribuţiile de zeci de ani ale cetăţenilor la asigurări sociale
şi de sănătate. Cum procedează statul nostru în acest caz? Foloseşte banii
contribuabilului, căruia nici măcar nu-i dă socoteală de ei, necum să-i
plătească dobândă, dar după pensionarea respectivului, are neobrăzarea ba să-l
jignească cu epitetul de asistat social, ba să-l ameninţe că s-ar putea să nu mai
fie bani pentru plata pensiilor. Ca şi cum ar fi banii statului, nu ai
cetăţeanului... Ce vină, mă rog, are pensionarul că guvernele noastre, chiar
cele ce-şi zic tehnocrate, nu vor să ştie de investiţii şi înfiinţarea de noi
locuri de muncă, ci doar de cheltuieli şi de majorarea veniturilor nesimţite,
astfel încât decalajul dintre veniturile maxime şi cele minime (deja de circa
70 la 1) să se mărească şi mai mult?!
Dar iată cea mai proaspătă
mostră de fariseism şi jecmăneală din partea statului român şi a guvernului său
de tehnocoţcari: Într-adevăr, de la 1 ianuarie 2016, toate pensiile (chiar şi
cele de zeci de mii), au crescut cu 5%. Numai că impozitul pe clădiri şi teren
a crescut cu circa 40%! Şi n-o să fie singura plăcintă pentru românii cu venituri
modeste. Producătorii anunţă majorarea preţurilor la alimente cu aproximativ
30%. Asta da grijă pentru cetăţean şi nevoile sale!
Locatarii blocurilor la
fel trebuie să plătească impozit pentru terenul de sub clădire şi cel aferent.
Având în vedere calitatea evidenţelor şi a statisticilor noastre (Institutul
Naţional de Statistică nu ştie nici acuma, sau poate că nu vrea să ştie, câţi
cetăţeni trăiesc în România!), iată că devin sâcâitoare două întrebări:
1.Se cunosc suprafeţele
tuturor blocurilor din ţară şi a terenurilor aferente, ori se lucrează după
ureche (a se citi aproximativ)? Fireşte, aproximaţia va fi obligatoriu prin
adaos, adică în folosul statului jecmănitor;
2.Este că-i mai simplu şi
mai profitabil ca fiecare locatar de pe scară şi coloană să plătească impozit
pe terenul stabilit din condei? Că cine naiba va sta să împartă terenul pe
scări, iar respectiva suprafaţă pe coloane şi aceasta din urmă pe numărul de
proprietari, funcţie de etaje?
Tocmai de aceea I. Kant
spunea că sunt trei feluri de minciuni: mari, mici şi statistici. Mă întreb ce
ar fi spus despre statisticile româneşti actuale...
Sighetu Marmaţiei,
George PETROVAI
28 ian.2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu