Din capul locului fac
precizarea că, deşi analizate în acelaşi text, cele trei orientări sau secte
(anterioare creştinismului în faza de început, apoi contemporane cu
creştinismul primitiv) trebuie privite diferenţiat atât prin rolul lor la
constituirea primelor comunităţi creştine (esenienii), respectiv prin influenţa
directă sau intermediată pe care au exercitat-o asupra creştinismului medieval
(iudeo-creştinii şi gnosticii), cât şi prin modul diferit cum au fost privite
respectivele influenţe de dogmatici şi/sau de istorii creştinismului, iudeo-
creştinismul şi gnosticismul fiind tratate ca primele erezii creştine la puţin
timp după apariţia lor.
Taman asta face şi Gh.
Vlăduţescu în cartea sa Ereziile evului
mediu creştin, cartea părută în anul 1974 la Editura Enciclopedică Română:
După ce în primul capitol oferă cititorului o privire de ansamblu asupra celor
trei tipuri principale de erezii (teologice, social-politice, filosofice) şi
asupra unora dintre cei mai reprezentativi eretici din istoria omenirii, despre
care are îndreptăţite cuvinte de laudă („Erezia n-a fost o joacă; ereticii se
lăsau arşi pe rug pentru adevărul vieţii lor”, „Ereticii nu numai că au
anticipat o altă lume, mai umană, dar au şi luptat pentru ea”), capitolul al
doilea, dedicat ereziilor cu caracter predominant religios, îl deschide cu Primele erezii – iudeo-creştinismul şi
gnosticismul.
Evident, nu înainte de-a
oferi cititorilor explicaţia acestei mici abateri de la tema anunţată în titlul
cărţii: „Este adevărat că nici iudeo-creştinismul, nici gnosticismul, nici
arianismul originar, nici donatismul etc. nu ţin, riguros vorbind, de
creştinismul medieval, epoca de mijloc începând cu secolul al V-lea. Am evocat
însă aceste prime erezii şi pentru că multe dintre ele, fie ca atare, fie
absorbite în altele, trec dincolo de veacul al V-lea, dar şi pentru că servesc
ca o prefaţă necesară înţelegerii procesului închegării mişcării eretice din
anii evului mediu”.
Dar ce trebuie să înţelege
prin eretic? Explicaţia dată de J.B.Bossuet (cu ea îşi începe cartea
Vlăduţescu), care urmăreşte să-i vestejească pe eretici, în realitate – cum
bine sesizează autorul român – se constituie într-un elogiu adus memoriei
acestora: „Eretic este cel care are o opinie; chiar cuvântul înseamnă acest
lucru. Ce înseamnă a avea o opinie? Înseamnă a-ţi urma propria judecată şi
credinţă”.
Exact asta au făcut toţi
ereticii (faimoşi şi mai puţin faimoşi) ai omenirii, fie că au fost predominant
religioşi, fie de orientare socială sau filosofică: Au avut opinii şi idealuri
aproape contrare celor statornicite de autorităţile bisericeşti şi laice,
pentru a căror realizare au luptat până la jertfa finală (Jan Hus, Miguel
Servet, Giordano Bruno etc.), îndeosebi după înfiinţarea şi organizarea în sec.
XIII a teribilei Inchiziţii!
Practic, formele de
pedepsire a ereticilor (de la izgonirea din comunitate şi până la suprimarea
lor) sunt de-o vârstă cu erezia. Constantin cel Mare, împăratul care - pentru
motive politice privind unitatea imperiului – a legalizat/oficializat
creştinismul (el însuşi rămânând păgân până pe patul de moarte!), nu le-a ars
cărţile şi nu i-a alungat şi întemniţat pe eretici? Pentru ca Maximus, urmaşul
lui, în anul 385 să aplice pedeapsa cu moartea împotriva lui Priscillianus,
acesta fiind condamnat încă din anul 380 de către sinodul de la
Cesareea-Augusta la cererea expresă a episcopilor spanioli Idacius (atenţie la
cest nume I-dacius, care include în el
cuvântul dac/dacius!) şi Ithacius. Între timp, ne înştiinţează Vlăduţescu, „în
anul 382 împăratul Teodosie înscrisese în Legea
contra maniheilor pedeapsa cu moartea”.
În pofida represaliilor,
unele erezii vor rezista cu brio, fapt care în timp va duce la apariţia şi
consumarea schismelor. Astfel, monofizitismul (monofiziţii identifică natura
lui Hristos cu natura divină, mono physis=o
singură natură) rezistă atât de bine atacurilor, încât produce desprinderea din
blocul creştin a celor trei biserici ce s-au perpetuat până în zilele noastre:
coptă, iacobită şi armeană.
Orgoliile episcopilor din
Apus şi Răsărit au dus la Marea schismă din anul 1054, iar mult visata unitate
doctrinară creştină a fost grav compromisă cinci veacuri mai târziu, adică
atunci când Reforma a provocat alte desprinderi însemnate (luterane, calvine,
anglicane) şi -pentru mult timp, poate pentru totdeauna - sortită necontenitei
fărâmiţări neoprotestante (baptişti, adventişti, penticostali, martorii lui
Iehova etc.).
N.B.Cu toate că istoria grecilor antici nu cunoaşte o mişcare
eretică religioasă (religia lor nu era impusă cu atâta rigoare ca religiile
altor popoare), asta n-a scutit-o de aşa-numitele procese de impietate
intentate filosofilor Anaxagoras, Protagoras şi Socrate, căci procesele de
impietate erau de fapt procese politice prin învestitura politică a zeilor...
În concluzie, se poate
spune că, deşi ereticii au în general nostalgia creştinismului primitiv
(catharii, de pildă, propovăduiau întoarcerea la spiritul Evangheliilor), poate că acesta fiind chiar unul din motivele
pentru care în anul 1824 termenul erezie este înlocuit în actele catolice cu acatolicism, toate formele de erezie
(îndeosebi cele sociale şi filosofice, căci cele religioase urmăresc de regulă
reaşezarea dogmelor) au un pronunţat caracter protestatar, care prin comunicare
şi/sau fuziune (indiscutabilă este influenţa lui Wiclyffe asupra lui Hus) duce,
aşa cum punctează Vlăduţescu, la solidaritatea lor. De pildă, trecerea de la
maniheism la catharism nu este altceva decât drumul de la o erezie preponderent
religioasă la una preponderent socială.
Ba mai mult, cu temei se
afirmă că ereziile preponderent sociale şi filosofice (care au şi importante
trăsături religioase, fără a fi reductibile la acestea) stau la originile
Reformei şi Renaşterii.
*
1.Despre iudeo-creştini doar atât: Sunt evrei
creştini din secolele I şi II, îndeosebi din Palestina şi Siria, care continuă
să urmeze legea mozaică, dar se conduc şi după Evanghelia lui Matei.
Sub directa influenţă a
învăţăturii lui Iisus, apare comunitatea nazarinenilor din Ierusalim, condusă
la început de Iacov cel Drept, fratele lui Iisus, căruia i se subordona chiar
şi Apostolul Petru. Din cartea Povestirile
evangheliştilor, autor Zenon Kosidowski,
aflăm că societatea nazarinenilor cuprindea două fracţiuni: Pe de o parte iudeo-creştinii (creştinii iudaizanţi),
adică iudeii pioşi care, în frunte cu Iacov, Îl venerau pe Iisus ca pe Mesia,
un Mesia cu puteri divine dobândite doar în urma botezului, căci mesianismul nu
era privit de vechii evrei ca o erezie, el fiind prezis din vremuri imemoriale
de către profeţi; pe de altă parte fracţiunea eleniştilor, formată din adepţii lui Iisus veniţi din diferite
oraşe ale lumii elenistice.
2.Gnosticismul
În cartea Logica dogmelor, gânditorul şi exegetul
francez Jean Magne ne prezintă o radiografie a subtilelor influenţe dintre
iudaism, gnosticism şi creştinism. După autor, creştinismul nu derivă direct
din iudaism: „El este o gnoză antiiudaică reiudaizată.”
Două sunt sursele în această importantă acţiune
de documentare:
1)Scrierile
părinţilor Bisericii, unde dogmele gnostice sunt în totalitate respinse pe
motiv că ar fi absurde, în realitate din pricina esoterismului greu de înţeles
şi explicat;
2)Manuscrisele gnostice descoperite în anul 1945 la
Nag Hammâdi
Dar ce este gnosticismul? De
subliniat că gnosticismul şi iudeo-creştinismul au fost considerate erezii încă
din primele secole ale creştinismului. Motivul este următorul: În gnosticism, cunoaşterea (gnosis) este aşezată deasupra credinţei
(pistis)!
Exegetul Jean Magne avansează în
cartea amintită un interesant şi surprinzător punct de vedere: Pâinea
euharistică este continuarea firească a fructului din Paradis, iar Iisus
Hristos este şarpele instructor (!), care-i dezînşeală pe Adam şi Eva,
îndemnându-i să consume gnoza, adică fructele din pomul cunoaşterii în care s-a
metamorfozat Zoe (Viaţa sau Eva spirituală), fiica Sophiei (Înţelepciunea).
Şi astfel, în pofida argumentelor nu
întotdeauna concordante, dar întotdeauna tulburătoare prin subtilitate şi
supleţe, autorul ne introduce în camera de taină a gândirii gnostice. Doar aşa
avem posibilitatea să aflăm că lumea materială (inferioară) a fost creată
dintr-o greşeală a Sophiei, cea despre care Solomon afirmă în Pildele sale că este înainte de-a fi
cerurile şi pământul.
Creatorul lumii materiale, inclusiv
al lui Adam şi al Evei, este Ialdabaôth, fiul Înţelepciunii, o divinitate
imperfectă, răutăcioasă şi orgolioasă. Deşi s-a golit de forţa atotputernică a
spiritului atunci când a suflat suflare de viaţă asupra lui Adam şi a Evei,
acest prim arhonte sau arhigenitor, numit în altă parte Iahve sabaôth, adică
Zămislitorul, are pretenţia să se considere deasupra tuturor, inclusiv deasupra
Omului, marele Creator, cu adevărat Atotputernic (Pantocrator). Căci se afirmă cât se poate de clar:
Există Omul şi Fiul Omului!
Dar
Ialdabaôth persistă în blasfemie, cu toate că a fost avertizat de Zoe, o dată cu
„Greşeşti, Saklas!” (Saklas=idiotule), a doua oară cu „Greşeşti, Samaël!” (Samaël=zeu orb, respectiv Sammaël=zeul orbilor).
Iată
de ce intervine îngerul de foc, care-l aruncă pe Ialdabaôth în Tartar (genune). În locul lui,
pe firmament este ridicat de către Sophia Sabaôth (Savaot în Vechiul Testament), fiul lui Ialdabaôth. Asupra lui, Sophia pogoară
lumina, şi astfel Sabaôth dobândeşte putere asupra forţelor neantului, devenind Iahve Sabaôth (Domnul Puterilor). În aceste
condiţii, este firesc ca Sabaôth să-şi condamne tatăl blasfemator şi pe mama materie.
Guvernarea
lumii materiale este asigurată în concepţia gnostică de trei trinităţi, după
următoarea schemă:
Sophia
 |
 |
Sabaôth Ialdabaôth
Iisus Hristos Duhul Sfânt Cuvântul
Duhul
Prima
trinitate: Sophia-Sabaôth-Ialdabaôth;
A doua trinitate: Sabaôth-Iisus Hristos-Duhul Sfânt;
A treia trinitate: Ialdabaôth-Cuvântul-Duhul.
Dar
la nivelele inferioare au loc fuziuni. Astfel, prin fuziunea dintre Sabaôth şi Ialdabaôth apare Tatăl, pe când fuziunea
dintre Iisus Hristos şi Cuvânt generează Fiul. Duhul apare aici ca Fecioară,
care va fi numită Mamă în creştinătatea de limbă aramaică.
Dar
după ridicarea lui Sabaôth în al şaptelea cer, tatăl lui, devenit între timp Satan, a fost
cuprins de invidie. Şi astfel a creat Moartea din propria
moarte. Toate zeităţile din gnosticism -
Moartea asemenea acestora – sunt androgine. Ele îşi îndeplinesc misiunea de creator fără
ajutorul unui principiu feminin. Se poate crea în mai
multe moduri:
1)Creează fiinţe Dumnezeu;
2)Se creează din neant fără
sprijinul sau voia lui Dumnezeu;
3)Se poate crea din propria putere
(relativă sau eternă).
De subliniat că Sabaôth este
aşezat cu fiecare prilej la dreapta, el simbolizând dreptatea, pe când Ialdabaôth este
aşezat la stânga, el simbolizând nedrepatatea.
După cum spuneam mai sus, gnosticii
îl identifică pe Iisus Hristos cu Sabaôth, El devenind Iahve Sabaôth, adică
de acelaşi rang cu Dumnezeu. Se spune cât se poate de limpede că lui Avraam şi
lui Moise (episodul cu rugul aprins), nu li s-a arătat Tatăl ci Fiul.
În ceea ce priveşte relaţia dintre
Tatăl şi Fiul, gnosticii avansează două concepţii:
1)Tatăl şi Fiul întruchipează una şi
aceeaşi persoană – Dumnezeu cu două nume diferite. Conform acestei concepţii
care a alimentat erezia monarhiană,
Tatăl s-a întrupat om şi a suferit sub numele Fiului;
2)Cealaltă concepţie susţine că
Tatăl şi Fiul sunt persoane diferite, dar că şi unul şi celălalt îl reprezintă
pe Dumnezeul unic şi infinit. Prin urmare, Fiul nu poate decât să fie
consubstanţial Tatălui.
Şi pentru că la începutul acestei
expuneri aminteam de şarpele instructor, merită subliniat că pentru gnostici
şarpele este purtător de noûs (intelect, inteligenţă). Dar iată două secte
care, ne informează Jean Magne, preamăresc şarpele: ofiţii (în greceşte ophis = şarpe) şi naasenii (în ebraică naas = şarpe).
3. Esenismul
Cu toate că scrierile esenienilor,
descoperite în anul 1947 în peşterile de la Qumran (Manuscrisele
de la Marea Moartă
Cine erau esenienii? Ion M. Stoian
ne spune în al său Dicţionar religios
că „Esenienii erau membrii unei secte iudaice apărute pe la mijlocul secolului
al II-lea î.Hr., caracterizată prin
comunitatea bunurilor şi ascetism şi cu oarecare influenţă asupra
creştinismului primar (subl. mea, G.P.).”
De-ajuns atât ca să ne formăm o
primă imagine despre esenieni: Puneau bunurile în comun şi mergeau cu
cumpătarea până la asceză, adică făceau tocmai ceea ce mai târziu Însuşi
Mântuitorul pretindea de la ascultătorii şi adepţii Săi, iar creştinismul n-a
contenit să recomande de-a lungul secolelor. Prin urmare, nu putem vorbi doar
de-o „oarecare influenţă asupra creştinismului primitiv”, atât timp cât
principiile esenismului se regăsesc intacte în însăşi fundamentele
creştinismului.
Mai ştim despre esenieni că ei
reprezentau păturile de jos şi că făceau o opoziţie înverşunată în Sinedriu
(Sanhedrin), tribunalul suprem al vechilor evrei. Dar Iisus la rândul Său, nu
se adresa celor săraci şi suferinzi şi nu le recomanda bogaţilor smerenia şi
renunţarea la bunurile pământeşti, doar astfel având şansa să intre în
Împărăţia lui Dumnezeu? Vedem,
dar, că esenienii şi-au pus din plin amprenta asupra creştinismului popular,
singura formă de creştinism existent la acea vreme. Căci creştinismul cult a
apărut de îndată ce s-a format elita bisericească, adică de îndată ce se afirmă
abilităţile, subtilităţile şi mai ales ambiţiile pământeşti ale prelaţilor, din
cauza cărora creştinismul se îndepărtează atât de bazele sale cât şi de masele
de creştini, iar biserica se îndreaptă spre o formă de organizare numită de
protestanţi episcopat monarhic.
Se
ştie, de altminteri, că în prima perioadă (primele trei veacuri) exista o
moralitate generală, o moralitate a comunităţii creştine în ansamblul ei, pe
când în cea de-a doua perioadă se poate vorbi doar de personalităţi morale.
Însuşi Sfântul Atanasie cel Mare se plângea că odinioară vasele bisericeşti
erau de lemn, în schimb preoţii aveau inimi de aur, pe când în epoca sa vasele
erau de aur, însă inimile preoţilor au devenit de lemn…
Cât
priveşte curajul esenienilor de-a face opoziţie în Sinedriu, el ne duce cu
gândul la fermitatea Mântuitorului în lupta dusă cu obtuzitatea fariseilor şi
la îndrăzneala temerară a adepţilor Săi în conflictele avute cu puternicii
zilei, îndrăzneală care pe Ştefan l-a costat viaţa, el fiind primul martir al
creştinismului, iar pe Apostolul Pavel l-a adus deseori în situaţii extrem de
critice, din care reuşea să scape într-un chip de-a dreptul miraculos.
După marea descoperire de la Qumran , mulţi biblişti au
ajuns să vadă în creştinism un esenism adaptat. Mai mult, ei cred şi afirmă că
Ioan Botezătorul şi Iisus au fost esenieni, întrucât expresia „a sta în
pustie”, este de părere Kosidowski, trebuie înţeleasă ca o retragere/recluziune
în mănăstirea eseniană de la Qumran. Orila Qumran este într-un fel
leagănul creştinismului”.
De la evanghelistul Luca ştim că Ioan şi Iisus
erau rude. Înainte de-a porni lucrarea de predicare, se
presupune că Iisus l-a căutat pe Ioan Botezătorul. La vremea respectivă acesta
era nu numai un faimos proroc, ci şi un adversar de temut al lui Irod Antipa.
Îndemnat de Ioan, se pare că Iisus a purces la efectuarea exerciţiilor
spirituale eseniene, adică la reculegere înainte de demararea campaniei Sale
misionare…Fireşte, sunt doar presupuneri, dar nu-i de ignorat faptul că pildele
Mântuitorului din predici, îndeosebi din Predica
de pe munte, seamănă izbitor cu învăţăturile eseniene.
George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu