Se spune că banii posedă
forţa malefică a dezumanizării multora
dintre aceia care-i deţin. Dar eu spun că nu banii au ceva aparte (în cazul de
faţă satanic) faţă de alte bunuri create de om pentru trebuinţele sale,
deoarece „magia” lor constă în încărcătura moral-emoţională conferită de
utilizatori. La drept vorbind, cu rolul lor de a facilita relaţiile dintre
membrii comunităţilor, banii – cu excepţia monedelor din metale preţioase, care
astfel dobândesc valoarea permanentă a cantităţii de aur sau argint încorporate
în ele – sunt un bun aparent de strictă reprezentare, un bun fără conţinut sau
valoare în absenţa bunurilor propriu-zise dintr-o anumită perioadă istorică.
Tocmai de aceea, banii de hârtie sunt înlocuiţi cu alţii, fie atunci când se
depreciază iremediabil, bunăoară aşa ca leul românesc din primii ani de după
Decembriadă, fie atunci când şi-au încheiat un anumit ciclu economico-politic:
francul francez şi marca germană au fost înlocuite cu euro, leul antedecembrist
cu cel postdecembrist, rubla ţaristă cu cea bolşevică etc.
Iată de ce pentru
veleitarii extremişti banii sunt aidoma gunoiului de care trebuie să te
descotoroseşti în grabă, ba chiar caută să-i convingă pe cât mai mulţi semeni
că se trăieşte mult mai bine (a se citi în armonie cu natura) fără ei, pentru
oamenii cu scaun la cap şi frică de Dumnezeu banii sunt doar un mijloc, de care
se folosesc şi nu se lasă dominaţi, iar pentru apucători şi avari, banii sunt
scopul suprem în viaţă, o patimă-scop cu atari implicaţii moral-afective, încât
lesne sunt distorsionaţi până la deplina dezumanizare (insensibilitate cât
încape şi cruzime cât este de trebuinţă).
De asemenea se afirmă că
în acest proces de capitalizare, egoismul este de-a dreptul indispensabil,
pentru că aidoma unui motor bine reglat şi turat, el contribuie la acumularea
individuală, implicit la prosperitatea generală, la urma-urmei ea (acumularea)
fiind însăşi raţiunea existenţei omului prin dorinţa mereu activă de mai bine,
precum şi cauza eficientă sau motrice a progresului social.
Poate că astfel de sofisme
sunt absolut necesare pentru dramul de linişte sufletească al celui în cauză.
Nu şi pentru ceilalţi, mulţi ca frunza şi iarba, care se întreabă şi pun
întrebări incomode vizavi de egoism, progres şi binomul acumulare individuală-prosperitate
generală.
Păi dacă egoismul este
atât de necesar în lupta fără menajamente de-a aduna „averi pe care le mănâncă
moliile şi le fură hoţii”, cum se explică faptul că în general săracii sunt mai
demni şi, dacă nu cu mult mai liniştiţi, atunci cu siguranţă mult mai resemnaţi
ca îmbuibaţii, iar generoşii sunt cu adevărat fericiţi în comparaţie cu
zgârciţii?
Explicaţia este simplă:
Liniştea provine din mulţumirea cu ceea ce ţi-a dat Dumnezeu, iar fericirea
ţâşneşte din bucuria sinceră de-a dărui, altfel spus din conştiinţa lucrului
bine făcut – contribuţia cu o câtime la îmbucurarea efectivă a unora dintre
semeni. Nu susţinea Dostoievski că toţi suntem vinovaţi pentru toate, ca de
pildă pentru lacrima nevinovată din ochiul unui copil?
N.B.Pe patul de moarte, unul dintre marii bogătaşi ai lumii a lăsat
scris pentru posteritate cât regretă că şi-a irosit viaţa: S-a transformat
într-o fioroasă maşină de făcut bani, uitând complet de micile dar adevăratele
bucurii ale vieţii (flori, soare, păsărele, prieteni devotaţi etc.), singurele
care-i dau culoare şi sens!
Apoi, mult clamatul
progres social vizează doar componenta materială (consum, comoditate, confort),
nicidecum cea moral-spirituală, adevărata axă existenţială a omului, care –
lucru lesne de constatat – se află într-un îngrijorător regres. Faptul acesta
se datorează rocadei făcute de omul modern pe tabla existenţei sale: Dacă în
secolul de aur al Greciei antice, de pildă, cultura era călăuza civilizaţiei
(civilizaţia nu-i altceva decât transpunerea în practică a culturii ştiinţifice
şi filosofico-artistice), astăzi civilizaţia a luat-o serios înaintea culturii,
şi astfel a luat-o serios pe arătură.
Tot aşa, România
postdecembristă face dovada clară că acumularea individuală pe căi mai mult sau
mai puţin certate cu legea, generalizează sărăcia şi în acest chip creează
instabilitatea socială prin necontenita alimentare a enormului decalaj dintre
pătura ciocoilor şi masa oropsiţilor.
De aceea zic, să ne
ferească bunul Dumnezeu de egoişti şi „binefacerile” lor, întotdeauna dictate
de calcul şi interes cu bătaie lungă! Şi când te gândeşti că ei cu toţii cred
că prin asemenea coţcării vor izbuti să-şi creeze o imagine impecabilă în ochii
Atoatevăzătorului, prefăcându-se că n-au auzit spusele Mântuitorului adresate
tânărului bogat, care s-a întristat când El i-a spus să vândă tot, să împartă
săracilor şi apoi să-L urmeze, căci altminteri „mai lesne este să treacă o
cămilă prin urechea acului, decât să intre un om bogat în Împărăţia lui
Dumnezeu” (Luca 18/25)...
Sighetu Marmaţiei, George
PETROVAI
21 ian. 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu