Urmând logica de mai sus
şi neprivind ca un sacrilegiu, adică nerefuzând cu obstinaţie şi dispreţ
afirmaţia istoricului Will Durant – „Creştinismul n-a distrus păgânismul, ci
l-a adoptat; ideea de Trinitate divină a provenit din Egipt”, avem dovada certă
că această dogmă imposibil de explicat a creştinismului este continuatoarea
triadelor (fireşte, pe un alt plan conceptual-spiritual) prezente în cam toate
religiile anterioare: Iştar-Sin-Şamaş la babilonieni, Anu-Bel-Ea la
mesopotamieni, Brahma-Şiva-Vişnu la indieni, dar mai ales Isis-Osiris-Horus la
vechii egipteni, triadă devenită Isis-Serapis-Harpocrates după elenizarea şi
pătrunderea ei impetuoasă în lumea romană.
N.B.De subliniat că nu doar cifrele sacre ale mozaismului şi, mai
apoi, ale creştinismului (3, 7, 12 etc.) sunt de origine egipteană, ci şi cele
două imagini fundamentale din iconografia creştină: Fecioara Maria cu Pruncul,
temă ce redă adâncimea dragostei materne, este în realitate imaginea zeiţei
Isis cu copilul Horus pe genunchi, iar lupta Sfântului Gheorghe cu balaurul
(conflictul bine-rău) este la rândul său prelungirea în creştinism a imaginii
lui Horus care străpunge cu lancea monstrul tifonian....
În cartea Confesiuni esenţiale, carte apărută în
2007 la editura Echim, am dezvoltat pe larg cele trei mari izvoare ale
creştinismului, care, după Clement din Alexandria, fostul dascăl al lui
Origene, se constituie în principalele lui izvoare pregătitoare: înţelepciunea
Egiptului faraonic, filosofia greacă şi cărţile sacre ale iudeilor.
Astfel, dacă stoicii admit
existenţa Logosului, principiu activ
preluat din filosofia lui Heraclit din Efes, prin care se întăreşte monoteismul
viitoarei credinţe universaliste, şi mai admit un necesar Suflet al lumii ce o
pune în mişcare, Demiurgul platonician realizează unitatea supremă, iar
aristotelica Inteligenţă cosmică este trebuincioasă ca să gândească infinitatea
lucrurilor ce alcătuiesc lumea şi fiecăruia dintre ele să-i poată da cele
necesare pentru a putea exista.
În veacul I înainte de
Hristos, veac în care la Alexandria trăia evreul Philon, scepticismul (aliat cu
misticismul) crease o atmosferă deprimantă din punct de vedere intelectual –
susţinea că mintea omenească este incapabilă să afle adevărul prin ea însăşi,
drept urmare trebuie să fie ajutată de revelaţia
divină.
Iată de ce, ne spune
gânditorul P.P.Negulescu în Problema
cosmologică, fiind convins că dintre toate religiile existente doar
mozaismul se bucură de o indubitabilă revelaţie divină, evreul Philon din
Alexandria „a căutat să interpreteze Biblia
mozaică cu ajutorul platonismului şi stoicismului”.
Filonismul ca filosofie
cosmologică se centrează pe ideea unui Dumnezeu creator, care – nefiind ca în
filosofia greacă doar un principiu ordonator – „nu putea crea lumea în mod
direct, ci a fost nevoit să recurgă la o serie de puteri intermediare”.
Cauza pentru care Philon
alexandrinul a trebuit să recurgă la puteri sau ipostaze intermediare este
următoarea: Întrucât unitatea exclude multiplicitatea, căci dintr-o cauză nu
poate ieşi ca efect decât ceea ce este cuprins în ea, Dumnezeu ca unitate
absolută n-a putut (sic!) crea multiplicitatea absolută a lumii „decât printr-o
serie de unităţi intermediare, ce se apropiau, treptat, de ea”.
Prima din aceste unităţi
intermediare a fost Logosul, concept
cu înţeles dublu în limba greacă: În cosmologia stoică el este întrebuinţat cu
sensul de raţiune, mai exact „raţiuni seminale”, iar în vorbirea curentă cu
sensul de „cuvânt” sau „discurs”.
De precizat că în filonism
Logosul sau întâiul creat al lui
Dumnezeu este întrebuinţat cu ambele înţelesuri: În primul rând el reflectă
unitatea lumii şi, potrivit concepţiei platoniciene, „locul” ideilor generale
al lucrurilor ei particulare; în al doilea rînd, potrivit mozaismului, Logosul este Cuvântul creator,
cunoscându-se faptul că în Genesa
actele creatoare se reduc la cuvinte imperative de felul „Să fie lumină!”.
Fiind conceput filosofic,
Dumnezeul abstract al lui Philon nu putea proceda ca mult mai comcretul şi
omenescul Dumnezeu biblic: El n-a pronunţat mai multe cuvinte creatoare, ci
doar Cuvântul unic sau Logosul, care
cuprindea în sine tot ce trebuia ca procesul creaţiunii să se desfăşoare în
continuare, fără vreo intervenţie din partea Creatorului!
Numai că prin însăşi
natura lui, Logosul se situa prea
departe de lumea ce urma să ia naştere. Prin urmare, se impunea un alt
intermediar, acesta – la fel ca în filosofia stoică – fiind Spiritul. Spre
deosebire de Logos, care este gândit
de Philon ca un principiu sau organ cosmic de concepţie, Spiritul filonian
devine organul de execuţie ce trebuie să tindă neîncetat spre realizarea
ideilor generale din Logos, altfel
spus să dorească transformarea lor în lucruri particulare.
Dar în continuare era prea
mare distanţa dintre această tendinţă generală a Spiritului şi lucrurile
particulare pe care, prin acţiune asupra materiei, avea menirea să le producă.
Aşa că noii intermediari ai lui Philon sunt îngerii
sau demonii, fiinţe eminamente
spirituale şi cu un indispensabil înveliş material, căci numai astfel puteau
lucra asupra materiei întru realizarea ideilor.
La naşterea Trinităţii
creştine a contribuit decisiv faptul că însuşi Philon numea Logosul „primul născut”, şi aceasta
deoarece era prima entitate cosmică pe care a creat-o Dumnezeu. Ba mai mult, ne
spune P.P.Negulescu, „în limbajul său, mai degrabă familiar decât filosofic, îi
mai zicea şi Fiul”.
Iată de ce, la sute de ani
după epopeea Mântuitorului, creştinii L-au identificat pe Iisus Hristos, Fiul
lui Dumnezeu-Tatăl, cu Logosul filonian,
iar Spiritul lumii cu Spiritul lui Dumnezeu sau Duhul Sfânt.
Şi aşa s-a impus
treptat-treptat în lumea creştină această dogmă peste puterea de înţelegere a
minţii umane despre Dumnezeul unic şi totodată triunic.
Nota 1: Cu ceva timp în urmă, o doamnă mi-a oferit următoarea
explicaţie metaforică despre concomitentul Dumnezeu unic şi triunic: „Soarele
este unic în Galaxia noastră pentru întreaga viaţă. Dar în acelaşi timp este şi
triunic, pentru că din el purced lumina şi căldura...”
Nota 2: Se ştie că Ioan îşi deschide Evanghelia sa cu Cuvântul, mai exact cu întruparea Cuvântului: „La
început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu”.
Dacă ne plasăm în afara unei inspiraţii miraculoase, atunci e greu de admis că
un fost pescar neinstruit ar fi putut avea cunoştinţe despre concepte
heraclitiene sau despre elemente din filosofia lui Philon alexandrinul. Dar
lucrurile se schimbă radical atunci când cineva se integrează într-un mediu
propice informării. Taman asta a fost în cazul lui Ioan. Ajuns la Efes, este de
presupus că apostolul a stabilit contacte fecunde cu secta esenienilor, aceştia
plecând din Ierusalim după cucerirea oraşului de către romani. (Despre
esenieni, gnostici şi iudeo-creştini, cu altă ocazie).
Nota 3: Încă din secolul al IX-lea, în Orientul arab circula Teologia lui Aristotel, o culegere de texte extrase din Eneadele lui Plotin. În prefaţa la aceste pretinse texte
aristotelice, traducătorul face rezumatul teoriei neoplatonice a celor trei
ipostaze (Dumnezeu, Inteligenţa cosmică, Spiritul lumii), iar din Natură face
cea de-a patra ipostază. Apoi ipostazele sunt identificate cu cele patru cauze
aristotelice: Dumnezeu este cauza finală, Inteligenţa cosmică devine cauza
formală, Spiritul lumii – cauza eficientă sau motrice, iar Natura – cauza materială.
Sighetu Marmaţiei,
George PETROVAI
7 ian. 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu