Poezii de Viorica Sălăjeanu

Te întreb

 

A fost al tău vreodată vântul

Sau Universul nesfârşit ?

Ori soarele din cer luându-l

L-ai dus în mâini la asfinţit ?

Ai ascultat în floare merii

Cum înălţau iubiri cânt ?

Te-ai contopit cu ploaia verii

În braţe fulgerul purtând ?

Ai născocit cu ochiul minţii

Cât pot fi toamnele de adânci ?

Ţi-ai dăltuit din iarna vieţii

Poteci de soare peste stânci ?

Am înţeles

Am inţeles

Că nu te pot ajunge;

E-atât amar de drum

În urma ta...

Când să te-ajung,

Încet se frânge

Şi ultima speranţă

Ce te caută...

Şi-am înţeles

Că nu mă poţi ajunge;

E-atât amar de drum

Şi-n urma mea...

Ar trebui să poţi iubi

Şi plânge

Pentru femeia

Care te-ar avea.

Poarta sufletului

De-aş putea rupe tăcerea dintre noi !

Dar cum să ceri iernii flori de mai ?!

Mă prinde tristeţea şi-n taină contemplu...

Aripi albe, mari se desfac -

Poarta sufletului se deschide...

Sunt furtună, sunt ploaie, sunt soare !