După cum
omul, cea mai rafinată îmbinare dintre substanță și spirit,
mai exact dintre materie (trup) și nematerie (psihic), nu poate exista în afara spațiului și
timpului, tot așa
nici gândirea sau rațiunea sa, produsul de vârf prin care el își condimentează conștiența
finitudinii cu debordantul joc al imaginației despre nemurire, nu poate fi aspațială și
atemporală. Da, căci fiind adevărat că el, creierul uman (potrivit autorizatei
opinii a antropologului Henry F. Osborn, „lucrul cel mai minunat și cel mai misterios din tot universul cunoscut”), a fost
conceput de Atoatefăcător ca organ al gîndirii cu o întrebuințare la nesfârșit, tot mai mulți oameni de știință
sunt de părere că, în decursul unei vieți cu durata medie, omul utilizează doar a suta parte
dintr-o sutime din capacitatea lui totală! Iar asta înseamnă de o sută de mii
de ori mai puțin decât cele 10
procente despre care încă se mai bate apa-n piuă sau că, prin cel mai simplist
calcul matematic (cu siguranță
că socoteala se complică foarte mult în stadiile superioare de utilizare), omul
ar avea nevoie de zeci de milioane de ani pentru folosirea creierului la
capacitatea maximă...
Dar cum
creierul funcționează în timp real și într-un spațiu tridimensional, iar de la păcatul adam-evic el cam
trândăvește sub implacabila apăsare
a timpului rău și bolnav
în care, până la Judecata finală, suntem condamnați să ne târâm existențele, la rândul ei gândirea, oricât ar fi de abstractă,
dobândește consistență și
credibilitate doar în sistemul referențial spațiu-timp.
Nota
1: Existența energiei
spirituale, imaterialitatea proceselor psihice, misterul de nepătruns al
fenomenelor paranormale (hipnoza, telepatia, telechinezia etc.), precum și forța
fără egal a credinței,
iubirii sau voinței, i-au
determinat pe părinții
spirituali ai omenirii (anticii egipteni, greci, indieni și chinezi, respectiv pe strămoșii noștri
traco-geți) să separe sufletul de
trup și pe primul să-l considere
nemuritor, măcar în ceea ce privește independența sa de implacabila scurgere a timpului, pentru că până și imaginația
noastră devine sfielnică și
neputincioasă dincolo de hotarele ființării, adică în afara spațiului necuprins.
Și iată marele paradox al binomului spațiu-timp: concepte de bază ale gîndirii filosofice (și nu numai) din totdeauna și mereu prezente în limbajul de zi cu zi prin termeni ca
„loc”, „distanță”, „direcție”, „viteză”, „accelerație”, „vreme” și prin diverse unități delimitative (trecut, prezent, viitor, secundă, minut,
oră, zi, săptămână, lună, an, veac, mileniu, metru, kilometru, milă, an lumină
etc.), până în clipa de față încă
niciun cugetător nu a izbutit să le definească într-un mod satisfăcător pe cele
două repere fundamentale ale existenței, adică să stabilească dacă au un stat obiectiv, ori
unul pur subiectiv (există doar în mintea celui care le intuiește și astfel
percepe realitatea).
Bunăoară,
iată definițiile extrem de
generale, și prin aceasta mai
mult decât discutabile, pe care Călina Mare, profesoară de marxism la
Universitatea din Cluj-Napoca, le dă în tratatul colectiv Materialism dialectic (Editura Politică, București, 1973):
a)„Astăzi se impune tot mai
limpede că spațiul este o formă
fundamentală a existenței, care
caracterizează întinderea obiectelor,
precum și relația reciprocă de coexistență dintre elementele componente ale unui sistem material,
întinderea evidențiind
aspectele de continuitate, iar relația reciprocă dintre elemente aspectele de
discontinuitate”.
b)„Timpul este definit, în general, prin
notele de durată a proceselor și de succesiune
a evenimentelor, nota de durată evidențiind aspectele de continuitate, iar cea de succesiune
aspectele de discontinuitate”. Cu următoarea completare la aproximativa definiție a timpului: „Dintre aceste două note, esențială este continuitatea duratei, înțelegând prin aceasta inexistența vreunui proces în
afara timpului”.
Mă rog,
completarea era strict necesară din perspectivă marxistă, ca nu cumva să-i
treacă prin minte cuiva că există Dumnezeu și că El, supraspațial și
supratemporal, a creat întreaga existență (lumea văzutelor și nevăzutelor), inclusiv spațiul și
timpul, din infinitatea energiei Sale dinamice!
Nota
2: Strânsa relație dintre
materie și energie (nu doar în
sensul că din materie rezultă energie, ci și că din energie se pot produce aproape toate tipurile de
particule elementare cunoscute până în prezent) este ilustrată de celebra
formulă, pe nedrept atribuită lui Einstein: E=mc², în care cantitatea de
energie E este egală cu masa (m) de substanță, înmulțită
cu pătratul vitezei luminii (c=300.000 km/secundă).
Și încă ceva vizavi de definițiile marxiste de mai sus: ele pedalează pe percepția continuității, respectiv a discontinuității. Numai că, neputând să știm cum sunt lucrurile în sine (numenul kantian), noi ne
oprim la aparență
(fenomenul kantian), iar această percepție nu ne oferă o imagine fidelă a lumii, ci doar o simplă
interpretare a ei. Ăsta, de altminteri, este atât motivul pentru care fiecare
om vede lumea în felul său (potrivit percepției sale), cât și explicația
rezonabilă că n-avem cum să ne cunoaștem semenii, de îndată ce întreaga viață nu izbutim să ne cunoaștem pe noi înșine.
Vasăzică,
nu numai că temelia spațio-temporală
a minții umane nu poate concepe
existența fizică în afara acestor
coordonate indispensabile pentru echilibrul ei (chiar haosul inițial și
inexistentul sunt gândite de cei mai temerari filosofi într-un cadru spațio-temporal subînțeles situațiilor limită), asta pentru că – ne spune adorabilul și subtilul Zhuang Zi – „eu pot să înțeleg că neființa există, însă nu și că neființa nu există”, dar ea nici nu poate pricepe sau, mă rog,
nu deține reprezentarea plenară a
conceptelor de infinit, antimaterie, spațiu cu mai mult de trei dimensiuni sau timp negativ (timp
ce curge în sens invers), concepte frecvent utilizate în filosofie, astronomie,
matematică și fizică.
De
pildă, marea majoritate a oamenilor de știință
sunt de părere că Universul a avut un început, că înainte de acel început
trebuie să fi existat ceva real de felul „energiei eterne”, că există ceva (mai
bine spus Ceva) fără început, care tinde la minus infinit, și că găurile negre
sunt stele enorme ce se comprimă până la atingere unor densități practic infinite și în apropierea cărora spațiul se distorsionează, iar timpul se oprește, ba chiar curge în sens invers!
Nota
3: Verbul „a fi”, de prim rang în cam toate limbile, în limba română se
impune prin încărcătura sa filosofică și ca rădăcină întru plămădirea unui mare număr de cuvinte
uzuale: ființă, neființă, fin, fiu, fiică, final, finit, infinit, figură etc.
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
1-2 aprilie 2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu