„Cred ca au trecut mai bine de 20 de ani de când n-am mai
lucrat un documentar", spune regizorul basarabean Igor Coblileanski, autor
ar unor filme ca „Afacerea Est" sau seriile HBO „Umbre" şi
„Hackerville", implicat acum în realizarea unui documentar colectiv pentru
aniversarea României Centenare, intr-un interviu pentru www.adevarul.ro,
preluat de Romanian Global News.
De la ultimul armean din Suceava la cetăţile din Cernăuţi
sau poveştile misterioasei catedrale de la Fântâna Albă, regizorul Igor
Cobileanski, care a semnat "Afacerea Est" sau seriile
"Umbre" şi "Hackerville", adaugă poveşti din Est unui
documentar colectiv gândit pentru a sărbători România Centenară. La începutul
lunii noiembrie a lansat seria Hackerville, o nouă producţie HBO, realizată
într-o echipă internaţională şi primită, tot internaţional, cu elogii.
"A fost un adevărat Babylon artistic, cu actori străini
- nemţi în special, scriitura româno-britanică, operatorul din Polonia ... eu,
ne-mai-înţeles de nimeni, ori sunt moldovean, ori sunt român", spune Igor
Cobileanski. A acceptat apoi provocarea de a deveni unul dintre cineaştii care
refac drumul fotografului german Kurt Hielscher, artistul care a prezentat
Europei, în 1933, o Românie recent devenită mare. Cercetarea de demult a dat
unul dintre cele mai preţioase albume ale timpului, considerat de cronicarii vremii
cea mai frumoasă şi mai elegantă carte tipărită pe Continent până atunci. Pune
faţă în faţă trecutul cu prezentul proiectul "O călătorie de 100 de
ani", o iniţiativă a Fundaţiei "Domeniul Otetelişanu", care se
derulează în parteneriat cu Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale
pentru aniversarea Centenarului României (1918 – 2018) şi a Primului Război
Mondial. Cum arată acum locurile fotografiate de Kurt Hielscher în 1930? Urmând
această hartă de demult, documentarea s-a realizat în toate regiunile României,
în Sudul Basarabiei (Ucraina), Cadrilater (Bulgaria) şi în Republica Moldova.
Cineastul basarabean a adunat nenumărate poveşti dintr-o călătorie care, pentru
el, a trecut prin Moldova, Basarabia şi Ucraina. L-a întâlnit pe profesorul Ion
Mărgineanu, omul care a pornit pe 1 noiembrie, pe jos, din Bălţi spre Alba
Iulia, pentru a le reaminti oamenilor, aşa cum spune, că România şi Basarabia
au fost cândva o singură ţară. A cunoscut-o pe femeia din Fântâna Albă care
ţine în propria casă cursuri de limba română pentru cei care ar mai fi
interesaţi. "L-am descoperit, de asemenea, pe fotograful care a surprins,
în 1939, legendara catastrofa aviatică de la Gura Humorului, tragedie în care
au pierit 14 oameni, printre care şi oficialităţi care mergeau la înmormântarea
Reginei Maria a României. A murit atunci şi faimosul – la vremea aceea – Ionel
Fernic, „compozitorul înălţimilor", un tip care devenise cel mai bine
plătit compozitor român al vremii, pentru meritul de a fi imaginat peste 400 de
şlagăre, printre care şi „Pe boltă până apare luna", spune Igor
Cobileanski.
„Adevărul": La începutul lunii noiembrie aţi lansat
coproducţia internaţională "Hackerville", un thriller cu scenariu
original, în şase părţi, despre o reţea de hackeri şi cei aflaţi pe urmele lor,
subiect care nu este tocmai o premieră pentru dvs, având în vedere succesul
seriei "Umbre"...
Igor Cobileanki: Povestea este destul de simplă, niste
hackeri români fac o incursiune prin două bănci nemţeşti, sustrag de acolo
nişte bani, iar de la centrul german de securitate cibernetică este trimisă la
Timişoara o expertă care să investigheze acest caz. Nemţoaica – interpretată de
Anna Schumacher – trebuie să lucreze cu un investigator local, respectiv Andi
Vasulianu. Totul începe tensionat, există diferenţe culturale, un român si o
nemţoaică – îţi dai seama că ai de unde să te inspiri la capitolul relaţii
interumane. Am început munca pentru Hackerville în urmă cu un an, îmi amintesc
că exact în perioada asta eram în pline căutări în Timişoara, un oraş pe care
eu nu-l cunoşteam foarte bine şi care nici nu este foarte adaptat proiectelor
industriei cinematografice. În Germania era ceva mai simplu să identificăm
locurile de filmare, acestea erau clasice, cunoscute, ştiam, de pildă, că avem
nevoie de ceva care să semene cu sediul securităţii cibernetice de acolo.
Miruna Lăzărescu, regizorul secund, locuieşte la Munchen, dar este timişoreancă
şi mai ştia cât de cât zona. Pentru mine, totul era nou. Oricum e puţin peste
mână ideea de a filma într-un alt oraş decât Bucureştiul, pentru că trebuie să
te muţi acolo cu totul, cu oameni şi echipamente, e o serioasă provocare de
producţie. Pe la începutul lunii aprilie am început filmările şi am avut
ninsoare în prima săptămână, ceea ce ameninţa să dea totul peste cap.
Producătorul a decis să filmăm în orice condiţii, aşadeci, încă din prima zi am
intrat într-un soi de stres lucrativ, am fost botezati – cum se spune –, aşa că
ulterior nu ni s-a mai părut nimic a fi o problemă. Au fost câteva premiere şi
pentru mine, începând cu faptul că am lucrat într-un adevărat Babylon artistic,
într-o echipă în totalitate internaţională. Actori străini, nemţi în special,
scriitura româno-britanică... eu, ne-mai-înţeles de nimeni, ori sunt moldovean,
ori sunt român, operatorul din Polonia
Dacă la celelalte
proiecte HBO aveam, cel mai adesea, producătorul britanic sau responsabilul pe
Europa de Est, acum echipa a fost în întregime internaţională.
Pe 5 decembrie urmează să plecaţi în Statele Unite pentru o
serie de întâlniri cu profesionişti ai industriei cinematografice americane. La
ce vă aşteptaţi?
Igor Cobileanski: Am fost invitat, într-un grup de cinci
cineaşti moldoveni, să particip la o serie de întâlniri legate de activitatea
cinematografică, în cadrul unui proiect care şi-a propus să favorizeze noile
colaborări internaţionale. Este vorba de o iniţiativă Open World, organism care
funcţionează cu susţinerea Congresului şi a Bibliotecii Congresului American.
Ma aştept la nişte legături noi în Statele Unite, care să deschidă drumul
pentru a crea coproducţii, nu doar în Moldova, ci şi în România. Pentru că asta
fac eu în astfel de întâlniri. De cele mai multe ori reprezint ambele state.
Cu siguranţa a presupus multe premiere pentru dumeavoastră.
Noul proiect în care sunteţi implicat, "O călătorie de
100 de ani". Sunteţi născut la Comrat, în Republica Moldova, ceea ce
probabil a adăugat sensuri acestei călătorii, cu atât mai mult cu cât aveţi ca
punct de reper o cercetare realizată în 1933, când România era mai mare decât a
fost vreodată.
Nu am mai făcut aşa ceva, într-adevăr. În primul rând, cred
ca au trecut mai bine de 20 de ani de când n-am mai lucrat un documentar. Am
debutat în lumea cinematografiei cu vreo trei documentare, după care am
renunţat, în favoarea scurt-metrajului pentru început. A fost o experienţă
interesantă să reîntâlnesc realităţile producţiei de documentar acum, când sunt
mai degrabă obişnuit cu confortul producţiilor pregătite, când toate sunt puse
la punct din timp, iar lumea să ştie ce să spună pe platoul de filmare. De data
asta, însă, actorii erau oamenii, care puteau foarte bine să fie taciturni în
faţa camerei. Echipa - formată din trei-patru oameni şi o dronă. Austeritatea
asta ieşise cumva din obişnuinţele mele, deşi admit că are farmecul ei. Îţi oferă
un soi de libertate pe care în ficţiune nu o mai ai. Ritmul filmului de
ficţiune nu îţi permite să improvizezi. În documentar, e uimitor să ştii că
poţi fi liber în creaţie. Când am început această călătorie, nu eram pe deplin
conştient care va fi profunzimea şi importanţa ei. Când stai o lună şi fierbi
în acelaşi suc, gândindu-te la aceleaşi lucruri, ai, la un moment dat, nişte
revelaţii. Iar pentru mine, ca basarabean, înseamnă foarte mult asta.
România înseamnă mult mai mult decât o cetăţenie sau o ţară,
mai ales pentru unul ca mine, unionist prin esenţă, obişnuit să creadă că tot
ce este al lui este peste hotare. Să trec prin toate aceste locuri româneşti şi
să le înţeleg, să întreb şi să aflu ce s-a întâmplat cu ele în ultima sută de
ani a fost o încărcare puternică a unor baterii emoţionale.
Ştiu, sunt vorbe înflăcărate şi arhicunoscute, însă nu ştiu
cum mai bine ar putea fi spus ceea ce simt.
Aţi întâlnit multe poveşti fascinante pe drum, la Hotin –
probabil cea mai disputată cetate din istorie, la Fântâna Albă – unde în 1941
au fost ucişi sătenii care doreau să fugă în România...
În drumul nostru am zis să căutăm poveşti. Mi-am propus cu
orice preţ să evit descriptivismul, voiam să mă îndepărtez de la simpla
ilustrare, mai ales că am avut foarte multe biserici şi mânăstiri şi mi se
părea că risc să devin redundant. Aşa că am căutat mai ales poveşti despre
oameni. Am stat de vorbă, în cursul acestei călătorii, cu ultimul armean de la
Suceava, un domn meticulos, genul care te serveşte cu Coniac Ararat, cel mai
bun coniac armenesc, pe care îl primeşte constant de la Erevan. Sigur, este
vorba de o generalizare simbolică, modul meu de a deplânge dispariţia uneia
dintre cele mai mari comunităţi armeneşti din România. Erau peste 4000 cândva,
din câte am înţeles. Mai sunt armeni în oraş, dar cam toţi şi-au pierdut, de
fapt, identitatea. Aşa cum se întâmplă, de altfel, şi cu românii din zona
Cernăuţilor. L-am întâlnit, undeva, pe lângă Piatra Neamţ, şi pe profesorul Ion
Mărgineanu, omul care a pornit pe 1 noiembrie, pe jos, din Bălţi spre Alba
Iulia, pentru a spune tuturor că basarabenii îşi doresc Unirea. Am calculat din
timp când ajunge la Neamţ. Dumnealui reuşeşte să pună în valoare foarte bine
aspiraţiile românilor basarabeni pentru unire. Omul are peste 70 de ani şi cei
20 de kilometri pe care şi-a propus să-i facă zilnic cred că reprezintă un real
efort. E convins de ceea ce face şi, ce este mai frumos, nu încearcă să
provoace lumea sa-i repete traseul. Doar atât voia să spună, că doreşte să
atragă atenţia celor din jur că cele două ţări au fost cândva împreună şi poate
că există posibilitatea să redevină cum au fost. Dincolo de asta, multe dintre
poveştile pe care le-am întâlnit sunt, de fapt, triste. O poveste tristă şi ea,
cu foarte puţin optimism, este una de la Cetatea Albă. Acolo nu mai există
români, doar ghizii care însoţesc turiştii în zonă sunt români.
Am descoperit, însă, o femeie, fostă profesoară, care încă
mai preda limba română celor care vor să o cunoască. Si o face la ea acasă,
pentru că şcola nu mai oferă demult nici măcar cursuri facultative de limba
română. Ea are câţiva elevi, de diferite vârste, care vin acolo, la ea acasă,
şi învaţă împreună. Am fost foarte impresionat.
Poate că una dintre aceste poveşti v-a atras în mod
particular atenţia?
L-am descoperit fotograful care a surpins, în 1939,
legendara catastrofa aviatică la Gura Humorului, tragedie în care au pierit 14
oameni, printre care şi oficialităţi care mergeau la înmormântarea Reginei
Maria a României. A murit atunci şi faimosul – la vremea aceea – Ionel Fernic,
„compozitorul înălţimilor", un tip care devenise cel mai bine plătit
compozitor român al vremii, pentru meritul de a fi imaginat peste 400 de
şlagăre, printre care şi „Pe boltă până apare luna", primul său tango.
Mi-a spus această poveste fascinantă un bărbat în vârstă din Gura Humorului,
care a reuşit să fie atunci primul la locul accidentului şi să fotografieze.
Este fotograf amator. Probabil mai mult decât amator. Unchiul lui a fost şi el
fotograf amator. Prin 1939, fiind medic veterinar, era unicul din sat care avea
motocicletă. La un moment dat, de undeva de pe colinele Voroneţului, a văzut pe
cer cum se duce în jos un avion, aşa că a grăbit motocicleta spre locul
impactului şi a fost primul care a reuşit să-l fotografieze. Era un avion
decolat de la Varşovia, care a aterizat la Cernăuţi şi avea zbor spre
Bucureşti. Au murit toţi cei plecaţi în această cursă. Cei mai mulţi dintre
pasageri, printre care un reprezentant diplomatic al Japonei şi o delegaţie a
armatei poloneze, mergeau la funerariile Reginei Maria. Paradoxal e ca
interpretul Ionel Fernic avea si brevet de aviator, doar că în ziua aceea a
fost pasager. Nu este nici acum clar de ce a picat avionul. Oficial, se
vorbeşte despre intemperii apărute deasupra munţilor Humorului, se spune că
avionul ar fi fost lovit şi de un fulger, care a distrus sistemul electric.
Evident că există şi o foarte misterioasă versiune neoficială, potrivit căreia
la Cernăuţi ar fi apărut pe pistă nişte oameni ciudaţi, care ar fi avut
intentia de a sabota zborul, având în vedere delegaţia militară poloneză.
Spionajul german, fiind deja în prag de idei de război cu Polonia, monitoriza
polonezii, despre care se spune ca doreau să ajungă la Bucureşti pentru a
clarifica poziţia României în cazul unui război. Desigur, acestea sunt poveşti.
Foarte greu de demonstrat. Dar au savoarea lor. Şi ar mai fi o poveste
impresionantă. Cu această ocazie am aflat că la Gura Humorului se organizează
cel mai vechi festival internaţional de film din România. Festivalul
Internaţional de Film, Diaporamă şi Fotografie, ajuns la cea de-a X-a ediţie.
Probabil că nu mai ştim ce este diaporama, un gen marginalizat, dedicat cumva
amatorilor, dar foarte bine dezvoltat cândva.
Fiind aşa de mulţi, au organizat la Gura Humorului un
festival dedicat, cu un juriu de cineaşti consacraţi, unde aveau două zile
pline dedicate diaporamei şi o zi de documentar. Între timp, interesul pentru
diaporamă a picat, s-a si uitat de ea, dar festivalul, fără să aibă anvergura
de altadată, există încă şi asta îi permite să-şi revendice titlul de cel mai
vechi festival internaţional de film din România.
Fotografiile făcute cândva de Kurt Hielscher au fost un
reper pe durata cercetării de acum. Această călătorie trebuie să fi implicat şi
o mică muncă de detectiv, aş spune, gândind la colegii dvs care au descoperit,
de pildă, la Drencova, că Dunărea a inundat punctul de reper luat de
Hilesher....
Este un moment absolut fantastic, revelatoriu, atunci când
ajungi exact în locul în care a stat fotograful german acum 80 şi ceva de ani
şi încerci să emiţi din exact aceeaşi perspectivă, cu aceeaşi focală... Te
întrebi de ce o fi ales exact locul ăla, de ce nu s-a dus mai în stânga sau mai
în dreapta cu doi-trei metri. Observi cum s-au schimbat lucrurile în jurul
obiectului fotografiat. E o comunicare aproape poetică. E ca şi cum ai vorbi cu
cineva fără să-l cunoşti, dar care îţi este foarte aproape şi îţi este foarte
drag. Înţelegi oamenii şi locurile prin ochii tăi, dar şi prin ochii lui.
Despre aventură şi farmecul turistic se pot spune multe. Am trecut prin Codrii
Cosminului, în zona Cernăuţilor, pe drumuri forestiere grele, unde ne temeam ca
vom rămâne împotmoliţi. Descoperi în tine lucruri pe care credeai pierdute,
credeai că s-au urbanizat total, că nu mai sunt. A fost o întâlnire, o
comunicare onestă, cu natura, un prilej să realizezi că eşti destul de
vulnerabil în afara blocurilor. Din toate perspectivele, mi se pare foarte
frumos ce s-a întâmplat. Iar posibilitatea de a povesti despre ele şi altora
este fabuloasă. Să vadă şi ei ce am văzut eu, să audă ce-am auzit eu şi, dacă
este făcut bine, să simtă, poate, ce am simţit eu.
Fiecare dintre noi, cineaştii porniţi în acest drum, facem
filme dintr-o perspectivă de autor. Fiecare poveste îşi are notele sale. Mai
sumbre, mai senine... Este o experienţă unică pentru mine.
Mă fascinează ideea că am pornit pe acest drum alături de
alţi colegi, care fac cam tot ceea ce fac şi eu, au toate aceste gânduri şi
emoţii, iar la final vom face din ele un album întreg. Sunt cineast şi această
călătorie este un soi de întâlnire cu partea mea documentară, una dintre
componentele felului meu de a fi. Creez micro-filme documentare despre oameni,
locuri, clădiri şi viaţă populară, aşa cum a făcut şi Hielsher cu vreme în
urmă. E o componentă a mea, proprie, parte din mine. Nu o poţi împrumuta de
undeva.
Igor Cobileanski a regizat 18 filme
Unul dintre cei mai premiaţi cineaşti care gândesc şi crează
în România, regizorul de origine basarabeană Igor Cobileanski are până acum 74
de selecţii în diversele categorii ale celor mai importante festivaluri de
film, scurtmetraj sau documentar ale lumii. Printre acestea, Festivalul
Internaţional de Film de la Berlin, unde a asigurat, în anul 2014, proiecţia
programată pentru deschiderea Pavilionului român. A participat, de asemenea, la
Festivalurile Internaţionale de Film "Espoo Cine" din Helsinki,
Finlanda, sau "Let See" din Viena, Austria. Regizor de film şi
televiziune, scenarist şi editor, membru al Uniunii Cineaştilor din Republica
Moldova şi Maestru în Arte al Republicii Moldova, Igor Cobileanki este
absolvent al Academiei de Teatru şi Film Bucureşti, dar şi absolvent al unor
stagii de specializare organizate de instituţii internaţionale, printre care
RFO din Paris, Franţa, sau EAWE din Milano, Italia.
A regizat 18 filme, printre care şi producţii cu succes
absolut la public, cum ar fi serialul „Umbre", produs de HBO, sau „Ai
noştri" – o producţie Pro TV. Printre lungmetrajele sale remarcate de
critică în festivalurile internaţionale se numără – într-o lungă serie de
excelenţă – producţii precum „La Limita de Jos a Cerului" sau comedia
„Afacerea Est", unul dintre cele mai populare filme semnate de Igor Cobileanski,
care satirizează moravurile societăţii vestice. Filme documentare cum ar fi
„Răsăritul Bălţilor", „Legendele Ţipovei", „Murind pentru
Madrid" sau "Noli Me Tangere" au avut, de asemenea, un
remarcabil parcurs festivalier internaţional. Pentru producţiile sale a primit
16 prestigoase premii, printre care Premiul "FIPRESCCI" – 23 Cottbus
Int. Film Festival – Germania (pentru "La Limita de jos a Cerului"),
"Prize 1 in Berlin, Prize 2 in Paris" – Bettings on Short Europe
(pentru "Când se stinge Lumina") sau "Public's Simpathy
Award" – la Festivalul Interna'ional de Film de la Trieste (pentru
"Saşa, Grişa şi Ion"). Igor Cobileanski a fost premiat, de asemenea,
în cadrul festivalurilor internaţionale şi pentru scrutmetraj sau pentru film
documentar.
RGN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu