Poesis - IOAN DRAGOŞ

Ordinea lucrurilor

”mă întorc de pe toate cărările

pe care nu am umblat niciodată

scrie nicolae

n-avem timp

drept au grăit vestitorii

am uitat că nimeni nu se odihnește

lângă sticla de vin

la umbra căreia ne-am așezat

aștept

ce aștept

mirosul tău nu are trecut

răspundem semnelor

recruților/boabelor de nisip

semnelor pe care alte civilizații

le fac cu-o oglinjoară

au nevoie de adorarea

și disperarea noastră

femeii să-i poruncești doar când o mângâi

ție poruncește-ți ca un stăpân

te întrebi dacă știi

când scapi din năvoadele lumii

mă întorc

de pe toate cărările

cu o săgeată

țâșnită spre mine din depărtarea tinereții

care-a apus

dar nimeni nu se odihnește

bărbat fără minte

și atât de lacom

arde octombrie în vitrine

și pune lucrurile în ordine”

                                         Sfârşitul jocului

”îmi e dor și mi-e rușine

scrie voicu

nopți înfiorate și mireasma ta strălucind

își plimbă arătările

de pe un genunchi pe altul

s-au împlinit  adevărurile

toată vara

mi-e frică să nu treacă vara

în anotimpul neprevăzut

cuvenita răbdare

acest drum nu se schimbă

nici întrebarea

ce-și amintește o pasăre

pe o creangă uscată

suntem într-o poveste

cu mai multe sfârșituri

oricum la capătul jocului

regele și pionul

ajung în aceeași cutie

mi-ai lăsat toate pe mână

și toate le-am risipit

în golul

de care plinul e îndrăgostit

și vorbele sunt tot o călătorie

chiar dacă știi că zadarnică

în apele clare ale lacului

sunt chipuri mai adevărate

decât cele de afară

m-apropii cu vorbele

de talpa ta fierbinte”

                                           Ridurile cămăşii

”o lume trosnind

ca o creangă uscată sub apăsarea trecutului

s-au amestecat amintirile

încât nu mai știu

care sunt cele de acum

și care cele viitoare

dintr-odată este prea târziu

în ziua încrețită

ca pielea elefantului

străinii așteaptă nerăbdători semnul petrecerii

s-au amestecat amintirile

dar cum ai știut până unde pot merge

de-mi ieși iar în cale

și mă ridici

așa scrie în catrenul al doilea

din dilatând ca o lupă

care sunt amintirile de acum

și care cele viitoare

cine ne poate-arăta

cât de singuri eram înainte

și cât de singuri rămâne-vom după

scriu pe foi mișcătoare

palma îndreaptă ridurile cămășii

și mângâie verdele îndrăzneț

din grădina ascunsă

pe rafturi solduri dintr-un sfârșit de sezon

eșarfe zadarnice

această imagine stăruitoare

s-ar preda ultima”