Cititorii lui Dostoievski
nicicând nu se pot lăuda că i-au epuizat opera: mereu rămâne câte ceva ascuns,
mereu se deschid noi și noi unghiuri de proiecție asupra operei genialului rus.
Și e firesc să fie așa, date fiind sursele de inspirație, respectiv de
frământare artistică și dezbatere metafizică ale scriitorului: pe de o parte
Biblia, inepuizabila Carte a Cărților, pe de altă parte nesfârșita carte a
poporului rus, pe care artistul a citit-o și răscitit-o cu venerație și pasiune
pe întreaga durată a vieții sale de martir genial.
De aici imensul său
respect pentru înaintașii-ziditori ai literaturii ruse. Pe Pușkin îl iubea și-l
socotea – pe bună dreptate – chintesența lirică a sufletului rus, iar despre
Gogol mărturisea că „noi toți ne tragem din «Mantaua» lui.” Dar dragostea și
admirația sa se îndrepta cu aceeași sinceritate spre titanii literaturii
universale: Shakespeare, Goethe, Schiller (multe din personajele lui sunt schilleri cu suflet de Quasimodo) sau
Cervantes, a cărui capodoperă o definea drept romanul cel mai profund al
omenirii, dar și cel mai trist. (Merită subliniată înrâurirea exercitată asupra
lui Dostoievski de pictura lui Rafael și Rembrandt, dar și de alți maeștri
italieni ori flamanzi!)
În egală măsură, prețuirea
sa dreaptă și avizată s-a îndreptat spre marii lui contemporani: Nekrasov, a
cărui moarte prematură a deplâns-o în cuvinte de mare simțire artistică (Jurnalul unui scriitor), Turgheniev – autoexilatul la Paris, care-l fermeca
prin operă și stil, cu toate că omul Turgheniev îl nemulțumea prin îndepărtarea
de problematica rusă, dar mai ales spre incomparabilul Lev Tolstoi. O, despre
cei doi titani ai literaturii ruse se pot scrie lucruri uluitoare! Cine știe,
poate c-o voi face cândva...
Unul (Tolstoi) apolinic,
celălalt (Dostoievski) dionisiac; unul olimpian și armonios, celălalt așezat pe
un pisc geamăn, însă la capătul unui drum extenuant, prăpăstios și bolovănos;
unul rebel în problematica socială și criza sa religioasă, celălalt profund
ortodox, dar etern neliniștit în varietatea temelor psiho-sociale și filosofice
abordate, în pofida crizelor de epilepsie ce-l secătuiau de puteri.
Deși contemporani
(Dostoievski născut în anul 1822, după cum el însuși precizeză în Jurnalul unui scriitor, de fapt în 1821,
Tolstoi în 1828), cei doi n-au avut șansa și plăcerea să se întâlnească în
timpul vieții. Oare ce imbolduri artistice ar fi generat întâlnirea lor?!...
Cert este că s-au apreciat
imens, fapt confirmat de Anna Grigorievna Dostoievskaia, cea de-a doua soție a
lui Feodor Mihailovici. În jurnalul său cu amintiri legate de viața și
activitatea genialului ei soț, Anna Grigorievna descrie vizita făcută lui
Tolstoi după moartea lui Dostoievski. Contele și-a exprimat regretul de-a nu fi
stat de vorbă cu marele dispărut și, printr-o suită de dovezi de-o
incontestabilă sinceritate, a asigurat-o pe musafiră de considerația statornică
acordată operei lui Feodor Mihailovici.
Nici nu era cu putință
altfel! Ambii au dat umanității capodopere de-o inestimabilă valoare artistică,
ambii erau preocupați și angajați în problematica socială și moral-intelectuală
a vremii, ambii – fiecare în felul său – erau credincioși (unul ortodox fără
poticnire, celălalt tolstoian), călăuziți în viață și operă de pildele
Mântuitorului întru eradicarea grozăviilor ce măcinau Rusia și-i abrutizau pe
locuitori.
A, că mai erau unii care-l
atacau și-l huleau pe Dostoievski! Dar el însuși citează un semnificativ
proverb turcesc, unde se spune că cel pornit spre un țel, nu trebuie să se tot
oprească și să arunce cu pietre în câinii care latră la el, pentru că atunci
nu-și va atinge niciodată țelul!...
Iar țelul lui Dostoievski
a fost să efectueze radiografia epocii contemporane lui (este prin excelență
scriitor al prezentului), cu uimitoare sondări ale sufletului uman, totodată să
creeze adevărate prototipuri de declasați, care - totuși - izbutesc să se salveze
prin suferință, smerenie, iubire și credință în Hristos.
Și l-a atins acest țel?
Noi, cei care-i citim și recitim opera, spunem că da; el, cu o mulțime de
proiecte înaintea morții survenită în plină maturitate artistică, pesemne că
s-a săvârșit din viață cu amărăciunea lucrului neîmplinit. Dar la mistuitoarea
lui dăruire, putem avea convingerea că acest admirabil om tracasat de nevoi și
creditori și permanent în febra scrisului pentru ca astfel să-și poată achita
datoriile lui și ale altora (mai ales ale fiului din prima căsătorie), un
asemenea om rar, zic, precis s-ar fi declarat nemulțumit, chiar dacă și-ar fi
realizat în întregime proiectele. Și asta numai și numai pentru a-i putea
mulțumi pe alții...
Acesta fiind omul
Dostoievski, era cu neputință ca artistul să nu-și înzestreze personajele cu
calități remarcabile, chiar dacă unele dintre ele apar ca exaltate, paradoxale
ori bicisnice. Cele mai declasate ființe – criminali, bețivi și prostituate (multe
dintre ele având ca model realitatea), găsesc la scriitor o pilduitoare
compasiune și, după o necesară etapă de purgare prin chinuri morale și
sufletești, sunt luate de mână de el și îndrumate înspre singura cale a
salvării – cea a ispășirii propriilor păcate (situată în vecinătatea
culpabilizării generale), adică a „topirii” în armata smeriților și pocăiților,
ce se străduiesc din răsputeri să apuce o felie cât mai mare din „tortul” acestui
gen de fericire.
„Poate că pământul a fost
creat numai pentru a permite nașterea Omului!”, exclamă un personaj. Nu
aceasta-i calea spre care este îndrumat Rodion Raskolnikov de către blânda și
inimoasa Sonia Marmeladova? Și, Doamne, de ce fericire este inundat sufletul
lui mult chinuit, îndată după autodenunțarea dublului asasinat comis! Suferința
îndurată l-a apropiat de Iisus, iar ocna va fi pentru el o perioadă propice de
purificare și extaz divin: A pierdut libertatea exterioară, dar a câștigat
incomparabil mai mult prin apropierea de cuvântul lui Dumnezeu și prin
dragostea Soniei ce nu ezită să-l însoțească în Siberia, anume și-a recâștigat
liniștea și pacea interioară.
De altfel, afirmă un
personaj din Amintiri din casa morților,
„și în pușcărie poți să-ți folosești timpul fără a fi copleșit de singurătate...”
Iată, așadar, suportul permanent al echilibrului uman și chezășia faptelor sale
bune: legătura eficientă și neîntreruptă cu Dumnezeu prin credință, umilință și
iubire!
Pentru că în creștinism nu
există deșeuri bio-sociale, nu le întâlnim nici în opera dostoievskiană. Cele
mai abjecte ființe-personaje găsesc în cenușa sentimentelor lor suficiente
resurse pentru umilință și căință, adică pentru îndreptare. Excepție face doar
Piotr Verhovenski, o montruozitate incurabilă chiar și în mijlocul „demonilor”
din romanul cu acest nume, singurul căruia autorul îi refuză fericirea
pedepsei, fie și sub chipul sinuciderii.
Frenezia și exaltarea sunt
trăsături aproape nelipsite la personajele dostoievskiene, căci o putere mai
covârșitoare decât aroganța și teama de ridicol – puterea schimbării prin
căință sinceră -, le face pe cele mai mândre dintre ele să cadă în genunchi și
să îmbrățișeze picioare (aluzie la spălatul picioarelor ucenicilor de către
Învățător), într-un cuvânt să se umilească până la răstignire. Există, am putea
spune, la aceste personaje aparte o voluptate a umilinței și o dragoste a
suferinței, precum isteria simțămintelor antipodale (ba dragoste, ba ură) pe care le cunoaște mândra și imprevizibila
Katerina Ivanovna față de Mitea Karamazov, netrebnicul ei logodnic.
După cum alte memorabile
personaje dostoievskiene simt o stranie voluptate să se bălăcească în noroi
(bufonul tragic Marmeladov din Crimă și
pedeapsă, respectiv Mitea Karamazov).
Chiar dacă cel mai adesea
voluptatea smereniei este rodul exaltării, totuși, uneori ea se manifestă
spontan, ca un gest fie încărcat de profunde semnificații morale, fie de
presentimentul unor cumplite fapte viitoare: Nastasia Filippovna, pentru a
scoate în evidență uriașa distanță morală dintre ea și inocentul prinț Mîșkin,
se pune în genunchi în fața acestuia, iar starețul Zosima la rândul lui
îngenunchează în fața lui Dmitri Karamazov, pentru ca în acest mod să-i atragă
atenția asupra nenorocirilor care-l pândesc din pricina firii sale pătimașe,
recte karamazoviană.
Dar există vreun personaj
dostoievskian absolvit de patimă? Până și nevinovatul prinț Mîșkin este
stăpânit în așa măsură de patima compasiunii, încât în final aceasta se
dovedește ucigătoare pentru Nastasia Filippovna! „Nu mai simt dragoste pentru
ea (Nastasia Filippovna, nota mea, G.P.), se apăra prințul. Doar milă și
groază!” „Da, dar pârdalnica ta de milă este mai puternică decât dragostea mea”,
îi răspunde cu năduf rivalul său Rogojin.
Poate că cel mai pur
personaj al lui Dostoievski (l-am numit pe prințul Mâșkin), el care își imagina
că lumea poate fi salvată prin frumusețe și curățenie spirituală, sfârșește într-un
mod lamentabil: se idiotizează complet după orele petrecute alături de Rogojin,
asasinul Nastasiei Filippovna, și este retrimis la spitalul de alienați mentali
din Elveția, adică acolo de unde a purces la începutul romanului. Ce putea să
facă mai mult bietul prinț, el, care sub aparența de idiot, ascundea nu doar
ingenuitate, ci și o inimă atât de simțitoare, încât deseori izbutea să
pătrundă până în miezul lucrurilor?!...
Nu se cheamă utopie a
aștepta o reală schimbare a lumii supusă păcatului prin forța binelui, milei și
simțirii? Nu, răspunde scriitorul, căci mai importantă decât victoria este
calea care te duce la victorie, cu toate eforturile și sacrificiile pe care le
incumbă. Iată de ce sacrificiul prințului nu este inutil, ci necesar și perfect
îndreptățit din punct de vedere moral: Semințele binelui trebuie semănate
pretutindeni, chiar dacă multe dintre ele vor cădea între mărăcini sau pe sol
nefertil, deoarece vor da rod când nu te aștepți. Că doar lucrarea lui Hristos
a arătat uriașa forță a binelui înveșmântat în iubire sinceră și
atotcuprinzătoare...
*
Poate că cele mai
zguduitoare pagini din opera sa, Dostoievski le-a dedicat copiilor. Un
credincios de talia lui nu se putea să nu fie profund marcat de cuvintele
Mântuitorului: „De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaș, va fi cel mai
mare în Împărăția Cerurilor. Și oricine va primi un copilaș ca acesta în numele
Meu, Mă primește pe Mine (Matei 18/4-5)”.
Pesemne că de aici decurge
insistența scriitorului de a descoperi la unii maturi calități specifice copiilor:
inocență, căldură, iertare, bucurie sinceră și spontană. Prințul Mîșkin, un matur
inocent, nu se supără când medicul îi spune că are minte de copil și că așa va
rămâne toată viața. Dimpotrivă, el însuși mărturisește cu candoare că cel mai
bine se simte în compania copiilor, pe care-i iubește și cărora știe cum să le
vorbească, și că societatea maturilor îl obosește, motiv pentru care ar pleca
undeva unde nu e nimeni…
Tot așa, Alexei Karamazov, „fratele”
mai mic al prințului, caută cu insistență și bucurie societatea copiilor, chiar
dacă unii dintre ei (Iliușa Sneghirev, de exemplu) îl întâmpină la început cu
multă ostilitate.
Dar și alte personaje dostoievskiene
au unele manifestări de copii, deși în cea mai mare parte a timpului se poartă
cu o autoritate aproape tiranică. Generăleasa Lizaveta Prokofievna Epancina, de
pildă, simte o mare bucurie atunci când prințul Mîșkin afirmă ritos că ea nu
poate fi rea, întrucât posedă un suflet de copil. Tot așa boieroaica Antonida
Vasilievna Taraseviceva din Jucătorul,
autoritară și temută, nu ascunde de fapt un suflet ca de copil?...
Există la Dostoievski o categorie de
adolescenți extrem de înzestrați, așa ca Ippolit Terentiev, capabili să dezbată
grave probleme filosofice și sociale. Prin asta, autorul parcă ar vrea să
demonstreze că-i mai lesne să-ți însușești înțelepciunea lumii decât să-ți
menții ingenuitatea, ori – lucru cu mult mai greu – să revii la ea.
Cu siguranță că cele mai oribile
personaje din întrega creație dostoievskiană o constituie ticăloșii ce chinuie
cu sadism copiii, crimă de-o abjecțiune fără egal după opinia scriitorului (și
a noastră).
Bătrânul Feodor Pavlovici Karamazov
– bețiv, afemeiat și linge blinde, este un măscărici atâta timp cât nu luăm
aminte la incalificabila lui comportare față de cele două neveste, cu un plus
de dramatism în ceea ce privește raporturile lui cu „apucata”, precum și față
de copiii proveniți din cele două căsnicii: Mitea, Ivan și Aleoșa.
Dar cu toată indiferența de pomină
arătată orfanilor, el nu coboară până la criminala abjecțiune a lui
Svidrigailov, a lui Nikolai Stavroghin ori la cea a generalului dement din
relatarea lui Ivan Karamazov, acel scelerat de moșier care pune câinii să
sfârtece un biet copilaș, drept pedeapsă că acesta, în joacă, i-a rănit la un
picior câinele de vânătoare favorit.
Duioșia lui Dostoievski îmbracă
haina dragostei ocrotitoare și compătimitoare, iar înjosirea, degradarea fizică
(sufletele lor își păstrează puritatea!) și chinurile rafinate la care sunt
spuse micile victime de către odioșii lor călăi, capătă note patetice prin
destăinuirile complete ale vinovaților și prin canonul (nu doar moral!) la
care-i supune autorul. Astfel, demonul Nikolai Stavroghin (poate că numele
provine de la grecescul stauros,
având sensul de cruce) relatează în Spovedania
sa adresată călugărului Tihon cum a împins cu bună știință la sinucidere o
biată fetiță, fiica gazdei sale, de care pretindea că nu se atinsese.
Dar, cu îndreptățită indignare,
Dostoievski nu lasă nepedepsite atari fărădelegi izvodite de mințile și
instinctele respingătoare ale unor degenerați: Svidrigailov, sătul de-atâtea
blestemății, își curmă zilele cu un pistol, scârbitul Stavroghin de toți și de toate
se spînzură, Smerdeakov – fiul nelegitim al bătrânului Karamazov, se sinucide după
ce-și omoară părintele și-l jefuiește, iar Ivan Karamazov, autorul moral al
asasinatului comis de feciorul Smerdeakov, sfârșește prin a-și pierde mințile.
Spovedania este modalitatea
artistică cea mai îndrăgită, drept urmare cea mai des întrebuințată de
scriitorul nostru. Aproape toate personajele sale – grave sau comice, distinse
sau grosolane – caută (și până la urmă chiar găsesc!) împrejurarea propice
pentru despovărarea inimii prin spovedire. E mare nevoie de așa ceva, având în
vedere plaja largă de pendulare a moralei din opera dostoievskiană – între
hipercerebral și hiperfecal, zonă în care orice este cu putință, dar nimic nu-i
la întâmplare.
Cu această ocazie, Dostoievski îi
pune chiar pe eroii săi, cu o ținută atât de neeroică, să-și cotrobăie prin
tainițele cele mai ascunse ale sufletelor, căci este șansa (chiar cu prețul
accentelor isterizante de autoacuzare!) ieșirii din subterana izolării,
totodată este nevoia imperioasă a ruperii tăcerii și a (re)stabilirii
legăturilor cu Creatorul și cu unii dintre semeni.
Chiar asta se urmărește în Spovedania lui Nikolai Stavroghin și cea
a lui Ippolit Terentiev, nihilistul din Idiotul,
ambii – desigur, la scară diferită –
fiind extrași din lumea tenebrelor și, în final, redați ei.
La o adică, nu tot o lungă
spovedanie este trista relatare a personajului-povestitor din Umiliți și obidiți, romanul de tinerețe
al lui Dostoievski? La fel, nu tot o lungă și dureroasă spovedanie, de data
asta chiar a scriitorului, este romanul-jurnal Amintiri din casa morților, care relatează cumplita sa experiență
din ocnă, cu scene de coșmar parcă decupate din Infernul lui Dante? Iar Mitea și Ivan nu i se spovedesc fratelui
mai mic Aleoșa, primul pentru a-și descărca preaplinul inimii sale arzătoare,
celălalt pentru a-și despovăra mintea bântuită de demonii înfumurării și ai
necredinței?...
Iată o mostră sui-generis
din încercările de purificare la care artistul își supune unele personaje: În casa
Nastasiei Filippovna sunt „înghesuiți” o parte consistentă din eroii romanului Idiotul. Este ziua de naștere a gazdei,
atmosfera e încordată ca în orice fază ce premerge declanșarea loviturilor de
teatru, și, la un moment dat, pentru destindere și amuzament pe seama unora
dintre invitați, „bufonul” Ferdîșcenko propune demararea unui joc de societate
în care fiecare să-și istorisească, cu curaj și sinceritate, cea mai urâtă
faptă din viața sa...
Dar Însemnări din subterană – cheia de boltă a viitoarelor capodopere
dostoievskiene -, ori splendida nuvelă Smerita,
nu sunt ele de fapt zguduitoarele spovedanii ale unor suflete mediocre, care-și
procură delicii din torturarea semenilor (unul o biată fată, celălalt soția) cu
manifestările lor maladive, iscate dintr-o tentație irepresibilă de despicare a
firului în patru și duse până la absurd?
Toată creația
dostoievskiană este străbătută ca un fir roșu de problematica omului în
dezbatere existențialistă, un existențialism creștin preluat de la Pascal, „împărțit”
cu Kirkegaard și apoi transmis existențialiștilor din secolele următoare.
A, că scriitorul rus era
ortodox! Ei, da. Cum rezultă cu claritate din Jurnalul unui scriitor, Dostoievski era animat la acea vreme de un
ortodoxism atotmistuitor și pătimaș (iată că nici mai târziu n-a scăpat de
patimă, după ce cu greu reușise să se lecuiască de patima alcoolului și a
jocului la ruletă), un ortodoxism panslav, adică pus sub sceptrul țarului
(chestiune serios rumegată de ruși încă din vremea țarinei Ecaterina a II-a),
care ortodoxism – credea el – va cuceri lumea cu forța sa și va determina falimentul
catolicismului apusean, după părerea tuturor panslaviștilor, catolicismul fiind
vinovat de ateism, socialism și nihilism.
Iar prăbușirea
catolicismului potrivit raționamentului panslaviștilor, trebuia să ducă cu
necesitate și la dispariția protestantismului activ și meticulos, acesta
apărând în istoria creștinismului ca o reacție împotriva abuzurilor comise de
prelații catolici (vânzarea de indulgențe, lux, destrăbălare). Or,
nemaiexistând obiectul protestului, e limpede pentru oricine că și protestul va
înceta, prin urmare, credincioșii Apusului vor fi definitiv câștigați la
dreapta credință în expansiune.
Opoziția dintre Rusia și
Occident, în plan intern dintre partidul slavofililor și cel al
occidentaliștilor, este tranșată de Dostoievski în favoarea primilor. Autorul
chiar se arată indignat de multe dintre cele văzute de el însuși în timpul
peregrinărilor prin Apus, opinie întărită, printre altele, de afirmația
depreciativă a generălesei Lizaveta Epancina la adresa produselor occidentale:
„Nici măcar pâinea nu știu să o coacă cum se cuvine!...”
Este uluitoare această
naivitate a artistului în probleme de credință, de regulă el fiind dotat cu
tact, simț al măsurii și profunzime în analizele întreprinse! Dar poate fi
acuzat de rea intenție ori de tendințe de învrăjbire? Nici pomeneală. Un om
care a suportat ani de ocnă pentru triumful ideilor generoase ale tinereții,
ajunge ca, tocmai datorită chinurilor îndurate, să cunoască frumusețea lăuntrică zămislită de
credință și iubire, ceea ce înseamnă că toată viața lui de om liber și-o va
dedica binelui și dreptății sociale. Și asta în pofida faptului că omul
Dostoievski n-a rămas până la sfârșitul vieții credincios acelor idei generoase
ale tinereții, a căror susținere și promovare era cât pe-aci să-i aducă moartea
pe eșafod, dacă în ultimul moment pedeapsa cu moartea nu i-ar fi fost comutată
în deportare și ani grei de ocnă. Doar cu câțiva ani înainte de-a trece la cele
veșnice, adică atunci când a gustat din glorie, el și-a atins un alt țel al
vieții – acela de-a aduce omagii țarului său, la curtea căruia, de altminteri,
era apreciat și bine primit.
*
Cine altul dacă nu
Dostoievski pune chestiunea „firului de ceapă”, a acelui bine infim făcut aici
pe pământ, fir ce mai apoi (la intervenția îngerului păzitor) se dovedește
aproape salvator chiar și pentru zgripțuroaica ajunsă în iad?
Mântuirea omului fiind
problema centrală a dezbaterii dostoievskiene, nu surprinde pe nimeni că
subtilul artist abordează tranșant în Frații
Karamazov raportul dintre rai și iad.
(În paranteză fie spus, acest roman are o
atare însemnătate pentru scriitorul Evgheni Evtușenko, încât în încântătorul
lui roman Dulce ținut al poamelor, el
îi împarte pe muritori în trei categorii: cei care au citit Frații Karamazov, cei care nu l-au citit
încă și cei care nu-l vor citi niciodată. E drept că puțin mai jos, întrucât
este scriitor al epocii cinematografiei și televiziunii, Evtușenko admite și
categoria auxiliară a oamenilor care au vizionat filmul turnat după celebrul
roman al lui Dostoievski...)
Nicăieri în literatura și
cultura universală nu am întâlnit o atât de fină distincție între rai și iad ca
în acest faimos roman dostoievskian. În fond, totul se reduce la canonul moral
generat de imensa libertate cu care oamenii au fost investiți prin jertfa lui
Iisus. (Jean-Paul Sartre, existențialistul ateu de mai târziu, va fi de părere
că oamenii sunt condamnați la libertate!) Oamenii, ne asigură Dostoievski, care
în această viață au ignorat porunca divină de-a iubi, în viața de dincolo se
vor chinui nemaiputând să iubească, iar tortura lor va atinge cote de
neimaginat atunci când acest dar de preț al Creatorului le va fi prezent sub
ochi prin înfățișarea fericită a celor ce iubesc, în fond continuarea firească
și binemeritată a strădaniei lor pământești.
Prin urmare, nu mai este
cazul să se răspundă la întrebarea dacă „iadul are tavan sau nu”, atâta timp
cât el este prezent în noi. Dar tot în oameni este prezent și raiul, adică
mijlocul eficace de neutralizare a răului și de promovare a binelui.
Cunoscând prea bine firea
paradoxală a omului, Dostoievski și-a înzestrat personajele cu trăsături
angelice și demonice. Iar ele nu se simt câtuși de puțin incomodate de
coexistența dragostei și a urii față de aceeași persoană (cazul Katerinei Ivanovna),
ba chiar de iubirea născută din ură. Semnificativ în acest sens este ceea ce la
un moment dat îi spune Lizei eroul fără nume din scrierea Însemnări din subterană: „Te și uram fiindcă te-am mințit!” Și mai
departe: „Eu, ca să nu fiu tulburat de nimeni, aș vinde lumea-ntreagă pe doi
bănuți, făr-a sta pe gânduri. Dacă-i de ales: să se dărâme lumea ori să-mi beau
ceaiul, eu spun că mai bine s-ar dărâma lumea, numai să-mi pot bea ceaiul”.
Dacă Lev Tolstoi rămâne
apolinic în creația sa până și atunci când ne prezintă drama și în final
sinuciderea Annei Karenina, linia artistică a lui Dostoievski este una
eminamente dionisiacă. De fapt nu este constantă, necum progresivă, nici
valoarea romanelor realizate în perioada deplinei sale maturități scriitoricești
(ultima perioadă a creației). Romanul Adolescentul,
de pildă, este departe de ceea ce l-a impus pe Dostoievski în literatura
universală și în conștiința lumii: Crimă
și pedeapsă, Idiotul și Demonii, pentru ca în Frații Karamazov, ultima mare realizare,
el să izbutească deodată o sinteză și o splendidă încoronare a întregii sale
creații.
Întâlnim în literatura
marelui artist o continuă întretăiere de planuri și destine, un amestec de
oameni bolnavi (demență, ftizie, epilepsie) și de oameni pe cale de-a se
îmbolnăvi, de adolescenți care țin morțiș să pară maturi și de bătrîni care fac
pe cocoșii (bătrânul Karamazov se luptă pe viață și pe moarte cu fiul lui Mitea
pentru dobândirea favorurilor Grușenkăi), respectiv de măscărici laolaltă cu
reprezentanți ai lumii sus-puse. Pe scurt, un magistral ghiveci social, pe care
scriitorul îl elaboreză cu migală și ni-l servește în chip magistral.
Crimele și suspansul
adiacent sunt prezente în marile romane dostoievskiene. Cu excepția amplului
roman Demonii, care „păcătuiește”
prin numărul mare de crime și sinucideri, sumbră prevestire a hecatombelor
secolului 20, acțiunea celorlalte romane mari (Crimă și pedeapsă, Idiotul,
Frații Karamazov) se construiește cu
abilitate în jurul unei crime, care fie că deja s-a înfăptuit și partea cea mai
consistentă a romanului se ocupă de procesele psihice ce-l torturează fără milă
pe criminal până la autodenunțare (Crimă
și pedeapsă), fie că asasinatul plutește în aer taman de la intrarea pe
scenă a unor personaje precum Rogojin și Mitea Karamazov.
Dar dacă în privința lui
Rogojin nimeni nu se îndoiește că-i capabil s-o ucidă pe frumoasa Nastasia
Filippovna (pe care o iubea cu patima descreieratului), și asta deoarece „îi
ardeau ochii ca de febră”, Frații
Karamazov, prin măiestria cu care se țese intriga și se strânge plasa
acuzațiilor împotriva lui Mitea, se constituie într-un impecabil roman polițist,
strălucită replică dată palpitantelor scrieri de acest gen ale lui Edgar Allan
Poe.
Desigur, cazul
nevinovatului Mitea, găsit vinovat și condamnat să-și ispășească pedeapsa la
ocnă, este inspirat din realitatea vremii, dacă avem în vedere erorile
judiciare la care Dostoievski face referire în Jurnalul unui scriitor, erori datorate excesului de zel al
magistraților, ca și grabei cu care aceștia, cu concursul juraților, pronunțau
sentințe nedrepte, în dorința de-a scăpa de cazurile respective. Citim în Jurnal cum scriitorul, revoltat la culme
de această stare de lucruri, a luptat din răsputeri până la stabilirea
adevărului și corectarea unora dintre erorile judiciare.
Și iată cum Mitea cade
victimă firii sale pătimașe de natură karamazoviană, iar previziunea starețului
Zosima se împlinește. Scriitorul ne lasă pe noi cititorii să dezlegăm enigma:
este vinovat de crimă Ivan Karamazov, autorul moral, ori brațul mârșav care a
înfătuit-o – bastardul Smerdeakov?!...
Epilepsia, boala de care a
suferit însuși Dostoievski, este prezentă în multe dintre romanele sale: Umiliți și obidiți (micuța Nelli), Idiotul (prințul Mîșkin), Demonii (inginerul Kirillov,
teoreticianul și făptuitorul sinuciderii), Frații
Karamazov (Smerdeakov). Dar cu câtă precizie a descris scriitorul rus nu
doar crizele de epilepsie, ci și alte afecțiuni ce măcinau fără milă societatea
timpului său, ca de pildă frecventa și neiertătoarea ftizie! De subliniat că
autorul cărții Personalități accentuate
în viață și literatură,
profesorul și medicul psihiatru german Karl Leonhard, îl citează foarte des pe
F.M.Dostoievski pentru uimitoarea precizie cu care a descris unele tulburări
psihice.
E de mirare cum acest om,
scriind doar în intervalul dintre două crize succesive de epilepsie, a putut
elabora o operă atât de importantă pentru cultura și gândirea universală. Un
miracol? Mai degrabă o dovadă evidentă și pilduitoare de om adevărat, care prin
credința sa statornică în Dumnezeu și în valorile umane, a izbutit să-și poarte
crucea până pe Golgota creației artistice, așezând-o cu iubire la picioarele
Mântuitorului.
Și astfel a devenit
nemuritor!
George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu