de Gheorghe Pârja
Acest text l-am scris în locul părintesc, unde am învățat
legea respectului pentru omul ajuns la senectute. Dar profesia mă îndeamnă să
nu mă rup de veștile zilnice. Tot mai des, aud știri despre mersul lumii,
despre viitorul ei. Analize și sinteze despre pandemie. Teorii fabricate de
personaje stranii. Cu insistență vin spre noi vești despre soarta seniorilor
acestei lumi. Deși mi se par crude, imposibile pentru mințile lucide, nu am cum
să le ocolesc. Prea se insinuează în liniștea noastră, suficient de
neliniștită. Dar să mă întorc în vremea când respectul pentru bătrâni era
onoare, demnitate și lecție pentru viață. De care am ținut seama până în ziua
de astăzi. Pe când eram elev, într-un manual de limbă română era o povestire
despre un sat, în care tinerii au hotărât să-i alunge pe bătrâni de lângă ei.
Când tocmai au reușit să rămână singuri, au năvălit necazurile peste sat. Au
început certurile între tineri. Unul mai așezat la minte le-a spus că ar fi
bine să-i cheme pe bătrâni la obârșii, să le descurce ițele încâlcite.
Așa, înțelepciunea și-a luat locul cuvenit, iar viața și-a
reintrat în rost. Morala este ușor de înțeles. Dar eu nu trebuia să învăț din
cărți să prețuiesc seniorii vârstei. Am avut privilegiul să am bunici, care au
bătut pragul octogenar. De la care am primit sfaturi date în pilde, mângâieri
sugerate, mustrări din sprânceană. Au fost oameni gospodari, cu sânge iute,
tăcuți când trebuie, apăsați la vorbă, când îi tulbura lumea din jur. Nu le
plăcea să spună o vorbă de două ori. Bunicul de pe mamă – tata bătrîn – avea un
pas calculat, de parcă nu dorea să tulbure ordinea lumii. Avea cai, vaci,
câteva oi. Prețuia armata, caii și tutunul. Îi plăcea munca, dar și
sărbătorile. Ploile și vremea rea îl trimiteau în colejnă, unde meșterea furci
și greble. De la el am deprins taina cositului. Când a murit, eram militar în
termen. Am venit de la Beiuș în grabă, cu învoire de o zi, am participat la
înmormântare și m-am reîntors sub arme.
Mama bătrână era pricepută la treburile casei și ale
câmpului. Iarna țesea țoluri și cergi. Nu i-am văzut necăjiți niciodată, nu
foloseau vorba aspră ca armă a răfuielii, nici sfada pentru a potoli patimi
ascunse. Aveau neamuri și prieteni pe sate și se bucurau de întâlnirea lor. Își
împrumutau caii, carul și lucrau clacă. Nu am auzit, de la ei, vorbe de ocară.
Salutau creștinește „Lăudăm pe Iisus”. Doamne, ce rânduială lumească mi-a fost
dat să am în pruncie! După cum îi roata lumii, parcă lumea aceea s-a scufundat.
Dar eu sunt, în bună parte, produsul ei. Prin satele Maramureșului mai sunt
răsfrângeri vizibile din armonia evocată aici. Ce se întâmplă acum? Pandemia,
care ne-a pus pe jar, a scos la suprafață teorii care mocneau în societățile de
consum. Vin să alimenteze variante crude ale vieții. Că virusul ar fi preferat
oameni de peste 65 de ani.
S-a dovedit a fi o diversiune deoarece au murit și oameni de
vârste mature, chiar tineri. Cert este că longevitatea a devenit o pacoste pe
lume. Până acum, ne mândream cu ea, era rezultatul descoperirilor în domeniul
medical, acum a devenit suspicioasă. Oamenii trăiesc prea mult, zic autorii
teoriilor oculte. Unele state sunt îngrijorate că bătrânii au nevoie de medici,
de ocrotire socială, iar ei nu produc nimic. Se aud sunete stridente în acest
sens. Ne aducem aminte, la începutul pandemiei, în Italia, datorită sufocării
spitalelor cu bolnavi, s-a ajuns ca medicii să decidă soarta pacientului. Dacă
era mai tânăr, în barca de salvare, cei bătrâni, la mâna hazardului.
Anul trecut aminteam un scenariu al prietenului meu,
dramaturgul Matei Vișniec, trăitor în Franța, inspirat din fapte reale. El
relata că jocul morții, în Hexagon, începea cu tragediile din casele de
bătrâni, unde se murea cu trei cifre zilnic. Cu asemenea spor, oamenii se mută,
mai repede, în urne funerare, sau în cimitire. În câteva luni, statul ar
răsufla ușurat că nu trebuie să plătească atâtea pensii. Economia și-ar reveni,
locuitorii lumii rămași pe fața pământului ar fi mai relaxați. Crud scenariu,
replici din el se aud și la noi. După ce și-a făcut treaba, spiritul malefic se
retrage în natură. Timpul trece repede. Generația care respiră în voie la
plecarea bătrânilor ajunge și ea la 70 de ani. Dă semne de îngrijorare. Și
iată, într-o bună zi, spiritul malefic își face din nou apariția. Cei foști
tineri, ajunși acum bătrîni, par nedumiriți că sunt căutați. Ba se revoltă.
Spiritul malefic, care la noi are o coasă, le-a spus franc: „Cine face un târg
cu mine, este pentru totdeauna.”
Deși timid, ni se propune o altă optică a lumii. Dar dreptul la viață este sfânt. Totuși, nebunia s-a cuibărit în lume. Se enunță catastrofa, ca apoi să fie retrasă de pe piață, fără mari reușite. Rămâne zvonul pe post de adevăr. Așa este afirmația scriitorului, economistului francez Jacques Attali, fost consilier politic al unui președinte francez, că, în viitor, va trebui să găsim o modalitate de reducere a populației. Se vehiculează și soluții cumplite. Apoi a venit negarea acestei spuse, dar au rămas produsele imaginației. Ce să mai crezi? Eu cred că, pe la noi, respectul pentru bătrâni nu a dispărut. Deși mulți bătrâni au rămas singuri, iar odraslele sunt plecate în străinătate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu