de Gheorghe Pârja
Nu doresc, prin acest titlu, să pun în discuție, nici în
jos, dar nici în sus, arhitectura universitară, care mai are catedre destinate
culegerii, cercetării și studierii fenomenului etnografic și folcloric din
Maramureș. Sau din țară. Doresc a semnala, însă, că în satul Desești, pe Valea
Marei, profesoara de limbă și literatură română, Parasca Făt, este pricepută,
devotată și consecventă în deslușirea înțelesurilor din straturile gândirii
populare. Îmi aduc aminte, cu emoție și recunoștință, de Casa lui Aurel, casa
părintească a doamnei profesoare, situată pe o ulicioară din sat, unde s-a
alcătuit un fel de Junime deseșteană. Casa a fost sfințită de prezența unor
intelectuali, care ne-au rămas model și imbold. De la filosoful Constantin
Noica și savantul Mihai Pop, un magistru al etnologiei românești, la criticul
literar Laurențiu Ulici, ori sculptorul Mihai Olos. Și mulți, mulți alții. De
obicei, profesoara Parasca Făt era amfitrioana. Noi, ceilalți, eram atenți ca
golurile, dintre zi și noapte, să nu se bată cap în cap.
Profesoara, cu o cultură temeinică, cu vocația observației
și cu subtilitatea interpretării, și-a luat în posesie intelectuală folclorul
zonei. Cu tot ce se mai rotește în jurul lui. De vreo două decenii, celebra
revistă Formula AS îi găzduiește textele, care sunt singulare în publicistica
actuală. Și asta vă spune un cititor de la sat și de la oraș. Sunt revelații
ale interpretării unor obiceiuri de taină, rânduieli de sărbători, cu sloboziri
și interdicții, cu luminarea unor călătorii inițiatice. Pentru a contura acest
text am recitit câteva articole din amintita revistă, dar și însemnări din
Memoria Ethnologica – colecția Parasca Făt. Amploarea și valoarea cercetării
m-au îndemnat să constat că la Desești, de ani buni, într-o casă demnă de lemn
este o catedră de folclor. Evident, în această formă inedită, dar cu toate
datele esențiale pentru a stârni revigorarea unui segment de istorie
românească, lăsat în uitare.
Profesoara noastră constată fenomenul la sursă, prin observație
directă, de aceea are un număr mare de colaboratori, care sunt averea oricărui
cercetător. Meșteșugul și măiestria ei au dus la consemnarea unor ceremonii și
ritualuri, poezii populare, ori credințe cu semnificații profunde pentru viața
satului. A făcut, și mai face posibilă, ca vârsta arhaic patriarhală să urce în
timp spre noi. Eu, care am trăit o bună parte a vieții în Desești – terenul
fertil de cercetare al profesoarei Parasca Făt – constat cu interes și emoție
ce bogăție aveam, și mai am, în preajmă. E adevărat, nu eram străin de magia
ielelor, sau de farmecele mătrăgunii, dar pentru mine erau povești. Pentru un
cercetător, au primit semnificații și deslușiri. Da, știu și eu că de la
Sânziene nu mai cântă cucul, dar nu știam că, în opinia poporului, el se
transformă în uliu păsăresc. Cum nu știam că florile de sânziene, sfințite,
opresc vremea rea.
Într-un număr recent al revistei, condusă de Sânziana Pop,
profesoara Parasca Făt publică un studiu despre solomonari. Acei vindecători
înțelepți, care amestecă în leacuri văzutul cu nevăzutul. Azi, știința lor se
pierde și, odată cu ea, și marile mistere ale naturii. Textul evocă un leac
arhaic din Maramureș, menit să vindece epilepsia și farmecul rău. Medicina
țărănească avea un remediu. Se numea Noii cei Mari, un leac care trebuia adunat
obligatoriu de un bărbat. Lecuitorul pornea cu roua-n picioare, într-o
călătorie inițiatică, pe care o făcea în lumea văzută și nevăzută, adunând la
un loc apă, furnici, pământ, crenguțe de copaci, pietre. Cercetătoarea spune că
Noii cei Mari nu sunt consemnați nicăieri, deoarece nu se vorbea despre ei
decât în șoaptă, și nu existau decât rari bărbați care se încumetau să-i adune,
deoarece se expuneau unui pericol cu bună știință, în schimbul vindecării celui
bolnav.
Într-un sat, era cel mult un singur asemenea vraci, dar,
uneori, abia de aflai unul la șapte sate. Prima relatare despre remediu a fost
auzită de cercetătoare prin 1985, chiar de la mama ei, Luchiana Făt. Iată
începutul rețetei, care mi se pare miraculoasă: „Noii cei Mari să ieu cu nouă
linguri mari de lemn din nouă vaduri – pă unde trec carăle – din nouă furnicare
cu furnici, din nouă moșâroaie de cârtiță și din nouă feliuri de lemn câte-o
crenguță. Trebe o oală mare de lut cu cerc.” Și vraja continuă. Apoi apare
descântecul, care are taină și, în pragul morții celui care-l deține, trebuie
încredințat cuiva. Vindecătorul face o lume nouă, prin numărarea elementelor de
la nouă la unu, din acel prezent spre începuturi, întorcând tot răul provocat
de boală până la momentul zero, când ea nu exista. În vasul său, vrăjitorul a
încropit un mic glob terestru. El are în mână o lume fizică nouă, curată,
perfectă, în care nu există boală.
Pașa consideră Noii cei Mari o culme a gândirii arhaice populare, a frumuseții sufletului omenesc și a iubirii de semeni. Și toate acestea descoperite mai ales la Desești. Târnațul solemn al casei mi-l închipui un amfiteatru din care profesoara ține prelegeri despre folclor. O aud păsările și foaia albă pe care sunt scrise. Și noi, cititorii, care ne mângâiem cu această zestre profundă. Nu uit a spune că din Desești a plecat și Măriuca Verdeș, fostă elevă a Școlii unde a predat Parasca Făt. Iar Măriuca și-a făcut o catedră de folclor și de datini la Călinești.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu