miercuri, 22 septembrie 2021

OPREȘTE-MĂ, LA TINE, MARAMUREȘ!

Dacă nu aș fi fost parte a evenimentului care s-a desfășurat la Baia Sprie, în perioada 9-12 septembrie 2021, despre “Oprește-mă, la tine, Maramureș!” aș fi spus că a fost doar un simplu slogan care marchează titlul, tematica unei tabere literare ale cărei ecouri încă nu s-au stins, deși participanții au părăsit acele plaiuri, de câteva zile bune. Am așteptat acest eveniment mai bine de un an, dar așa cum spune poporul român: “Doar cu răbdarea, treci marea” eu am avut destulă (trebuie să recunosc, stau destul de bine la acest capitol). Prin urmare, timpul a cernut clipele frumoase și în final evenimentul s-a și realizat.

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti sau “a fost o dată și pentru că tare frumos a fost și multe au rămas promise și neînfăptuite urmează a mai fi o dată și altă dată și încă o dată. Spun asta pentru că am cunoscut un ținut desprins din cărțile cu basme (de data aceasta basmele sunt pentru oameni mari), o parte de Românie care nu îmi aparține mie. Eu cea care am așteptat 24 de ore dus pentru a călca pe acest tărâm miraculos. Din lutul acestu tărâm magic s-au plămădit oameni cu credință în Dumnezeu, cu patriotism înflăcărat în suflet, oameni care poartă straiul tradițional și graiul specific locului așa cum își poartă lumina ochilor în trebuința căutării frumosului de zi cu zi.
Pe aceste locuri pe unde și-a îndemnat oastea, Pintea Haiducul, și unde și-a slobozit copita calului în căutarea dreptății, din fiecare creastă a munților răzbate câte o strigătură sau o chiuitură neaoșă românească acompaniată de zongore și cetere blagoslovite de însuși Dumnezeu.
Din Baia Mare în Baia Sprie, două orașe curate și bine rânduite cum numai la oameni gospodari găsești, drumul l-am făcut cu mașinile organizatorilor taberei, că atunci când ești de “ominie” îți pasă de cel pe care l-ai chemat să îți calce “casa” și nu îl lași în plata Domnului să se descurce cum a ști el. Ne îmbarcarăm noi, cei vreo nouă sau zece, nu mai știu câți eram, și fără stres, dar cu mare nerăbdare plecarăm la “casa” pregătită special pentru noi de craiul Chioarului, Bele Vasile. Spun fără stres pentru că numai cine nu l-a cunoscut pe Vasile Bele poate să aibă vreo îndoială despre perfecțiunea care poate sălășlui în acest munte de suflet. Vasile, stâlpul familiei, având în dreapta pe, Cristina, ființa care îl completează, o întruchipare a unei sfinte care se dezlipește din icoană și coboară pentru a-și susține “omul” hărăzit de Dumnezeu și a-și ocroti și binecuvânta pe cei doi copii, Bogdan și Bianca, sânge din sângele ei. Aceasta este imaginea unei definiții a familiei. Și spun definiție a familiei pentru că nu cunosc această familie de ieri, de astăzi, ci de câțiva ani buni, ani în care i-am văzut în câteva ipostaze diferite ale vieții, dar în care ei reușesc să funcționeze ca un tot, sau mai bine spus “toți ca unul”.
Cazare pensiunea Rustic, Baia Sprie, un loc pe care îl găsești descris doar în poveștile de demult. Din ce în ce, pe măsură ce timpul se consuma, magia momentului punea stăpânire pe ființa mea. La Pensiune avea să se întregească echipa de coordonatori, să fim primiți cum se cuvine și de ceilalți doi crai ai Chioarului, ceilalți doi organizatori: Dragoș Gelu și Nelu Danci. Saluturi cordiale, strângeri în brațe, urări de “Bine ați sosit” și tradiționalele strigături, însoțite de horincă, marca staroste de nunți: Vasile Bele, au completat tabloul de introducerea în activitățile taberei “Oprește-mă la tine, Maramureș!”
De aici pot să vorbesc despre cursivitatea taberei, despre activitățile foarte bine și cu grijă puse la punct, despre masa oficialităților aranjată tradițional și pe care tronau colaci tradiționali, împletiți din aurul spicului, frământați de gospodinele pricepute ale locului și rumeniți în lutul cuptoarelor maramureșene. La loc de cinste horinca, despre care aș putea să spun că nu am putut să gust decât “o lacrimă”, pe care la rândul meu am plătit-o tot cu o lacrimă care mi-a apărut, spontan, în momentul în care olteanca din mine, neobișnuită cu “gradele înalte”, a simțit spiritul viu, tăios, puternic maramureșean.
Pe parcursul desfășurării tabere, la această masă, masa prezidiului, au stat la loc de cinste cei trei crai coordonatori: Vasile Bele, Dragos Gelu, Nelu Danci, și invitații de seamă: Valeria Bilt, Olga Grigorov, Petcu Mircea Marcel Carmena Baintan, Sfințiile lor preoții Radu Botiş și Andrei Mihail Bud, și neapărat de menționat tânăra și frumoasa, Bianca Bele, mâna dreaptă a tatălui său în desfășurarea activităților culturale.
Serile taberei se anunțau pline până la refuz de activități culturale a căror bază solidă urmau a fi evenimentele încărcate de tradiții și folclor maramureșean: “Obiceiul Fârtăției” care s-a materializat și într-o carte “Fârtăția de la Chiuzbaia”, semnată de autorii Vasile Bele, Bianca Georgiana Bele, Nelu Danci, Marița Grigor, ce descrie în amănunt acest obicei al locului. Un alt obicei al pământului maramureșean “Ritualul de nuntă Maramureșean” prezentat în cea de a doua seară a taberei, protagoniști fiind scriitori participanți în tabără: mire și mireasă Limona și Narcis, apoi tot din rândul celor prezenți au fost aleși părinți ai mirelui și miresei, nănași și nuntași sub starosteala bine ticluită a însuși starostelui Chiuzbăii, Vasile Bele.
Prezentările de carte ale invitaților taberei au fost susținute de, îmi permit să spun, un “popor” în miniatură: Ansamblul folcloric “Florile Chioarului din Săcălășeni”, sub directa a îndrumare a dlui Viorel Ungur și Ansamblul folcloric “Jucăușii”, coordonator profesor coregraf Maria Seraz, al Asociației Teodora Dănțăușa, tineri înzestrați cu harul cântecului și dansului popular Maramureșean. Copii de cinste, care prin dragostea lor pentru folclor și tradițiile maramureșene au înălțat prin vocea lor, chemări sfinte pentru pogorârea îngerilor asupra tainelor taberei maramureșene. Mâna îmi dă ghes să scriu mult despre acești tineri talentați, cu prezență scenică, despre costumele lor minunate, despre dăruirea lor spre patriotism, folclor și tot ce înseamnă tezaurul și viitorul folclorului maramureșean.
- Cinste, vouă, copii aleși de Dumnezeu! Cinste părinților și susținătorilor voștri! Vă felicit dragi profesori, coordonatori pentru munca și întreg efortul depus întru continuarea tradiției a tot ce înseamnă frumusețe și curățenie spirituală maramureșeană.
Din dorința de a nu plictisi nu am să descriu în amănunt, așa cum mă tot îmboldește sufletul, celelalte activități ale taberei.
Au urmat clipe de foc și profundă trăire emoțională atunci când ni s-a prezentat obiectivele care urmau a fi vizitate pentru a cunoaște doar o mică parte, atât cât ne permitea timpul, a Maramureșului istoric. În dimineața zilei de 10 septembrie, autocarul ne aștepta la poarta pensiunii. Urma să mergem pe drumul lui Pintea Haiducul, să urcăm munții pe unde acest mare haiduc și-a împlinit menirea de a ajuta pe cei năpăstuiți (doar că noi am urcat cu caii putere ai autocarului, oastei noastre lipsindu-i curajul și eroismul marelui Pintea.
Marea surpriză a fost că la volanul autocarului, cu care urma să ne preumblăm toată ziua stătea o doamnă. Am fost tentată să spun “o femeie”, dar nu, pentru a fi totul corect trebuie să spun “o doamnă”. O Ecaterina Teodoroiu a zilelor noastre, o femeie frumoasă cu un chip luminos, o femeie cu un curaj cât un grup de bărbați la un loc. După ce am urcat drumul lui Pintea, și ne-am oprit preț de câteva poze și pentru a ne înfrupta sufletul cu frumusețea muntelui, la Cabana și popasul Alex și Mara, ne-am continuat drumul până la Sighet cu scopul de a vizita “Memorialul victimelor comunismului”. Experiența a fost unică, de o încărcătură sacră. Printre lacrimi fotografiam, printre lacrimi și cu nod în gât citeam. Timpul ne era foarte scurt, obiectivul imens. Alergam să fotografiez cât mai mult, să pot căra cu mine sacralitatea locului, să citesc mai pe îndelete și cu luare aminte atunci când mă voi liniști, atunci când mă întrețin eu cu gândurile mele. Am rămas profund impresionată la privirea celulelor închisorii, la ușile acelea groase de buzele cărora stăteau lipite atâtea zăvoare metalice, de scorojeala vopselii, ferestruicile cât palma ale celulelor în care își dăduseră sufletul atâția martiri ai neamului. Nu am să pot să înțeleg niciodată cruzimea umană, și nici de ce fiecare regim vine cu propria cruzime la purtător. Nu puteam părăsi celula în care a murit Iuliu Maniu. Patul acela soios, salteaua ruptă din care paiele ieșeau în voie ca niște raze de soare în întunericul celulei, costumul vărgat așezat pe marginea patului. Peste costum era așezată o sârmă ghimpată semn al înlănțuiri și al schingiuirii sufletească și trupească. În colțul din dreapta, așezat pe ciment, castronul și lingura din aluminiu ca o punere în scenă a tot ce înseamnă viață egal moarte. Am părăsit printre ultimii acest loc, dar cu regretul că nu am apucat să-l străbat în întregime. La etaj nu am reușit să urc. Nu am avut timp, prea am trăit intens atât cât sufletul mi-a permis.
La ieșirea din obiectiv, o doamnă cu mâinile încărcate din linguri de lemn, mă tot îndemna să cumpăr. Am privit-o și m-am întors în copilărie. Era o reminiscență a rudăreselor care în copilăria mea vindeau linguri și albii (copaie) de lemn. Acum obiceiul s-a pierdut. În zona Mehedințiului nimeni nu mai cioplește lemnul. Îl prelucrează cu anumite instrumente, dar acea femeie din Sighet avea în mâini o capodoperă și mă tot îmboldea să cumpăr. Lingurile ei aveau crestătura cuțitului, nu erau șlefuite de mașini, aveau autenticitatea și originalitatea unui meșteșug demult apus. I-am cerut voie să o fotografiez. “De ce?” m-a întrebat. “Pentru că sunteți o parte din copilăria mea! Eu vin din județul Mehedinți și acolo la mine nimeni nu mai face așa ceva… și dumneavoastră arătați ca acei oameni ai copilăriei mele.” Mi-a permis să o fotografiez, i-am cumpărat o lingură lăsându-i un preț cât pentru patru, i-am urat de bine și am fugit să prind grupul. Prea eram fascinată, prea nu mă mai săturam de ce trăiam și aveam toate șansele să rămân acolo.
Fiind încheiată experiența Sighet, următoarea escală a fost la Mănăstirea Săpânța Peri. Din nou sacralitatea la ea acasă. Un colț de rai în care simțeam că Dumnezeu binecuvântează pe fiecare om care îi trece pragul. Lăcașul de cult se odihnea îmbrăcat în seninul luminos al cerului. În foișorul de rugăciune al mănăstirii, Părintele Radu Botiș a rostit o cuvântare înălțătoare din care nu a lipsit rugăciunea “Tatăl Nostru”. Eram noi, scriitorii și Dumnezeu. Simțeam cum penelul sufletului fiecăruia dintre noi scria rugăciunea momentului și mulțumirile cuvenite pentru momentul trăit. S-au citit poezii religioase, s-a adus slavă lui Dumnezeu, care a fost alături de noi prin prezența Maicii Starețe a Mănăstirii.
Încărcați pozitiv și cu Dumnezeu alături am pornit spre Cimitirul Vesel de la Săpânța. Timpul scurt și din momentul din care am început să alerg contra cronometru l-am simțit că îmi este dușman. Șugubățul Văsălie, sau mai bine zis “perfecționistul Vasile Bele” ne-a amenințat cu “pedeapsa corporală” pe cei care întârzie. Acum, mai în glumă, mai în serios (femeile, de’) nu știam dacă să întârziem sau nu. Eu m-am gândit că suntem prea multe și dacă a da Necuratul să întârziem toate, “apăi de unde atâta timp și pentru Vasile”. Lăsând gluma la o parte, am alergat prin albastrul cimitirului ca printr-o dimineață senină. Am filmat lăcașul bisericesc, am fotografiat, am citit mesajele de pe câteva cruci și am ținut să nu părăsesc cimitirul până nu mi-am înregistrat vocea citind mesajul de pe crucea întemeietorului, Stan Ioan Pătraș.
Bifat fiind și acest obiectiv, timpul fiind foarte întârziat, autocarul ne-a purtat către mănăstirea Petrova. Un alt colț magic al Maramureșului unde cerul mângâie creștetul pământului și munții ascund acest lăcaș de rugăciune și smerenie întru preacinstirea tainelor sfinte. Aici am avut onoarea să fim așteptați cu masa caldă. Obosiți și înfometați am luat loc în fața bucatelor mănăstirești, dar nu înainte de a rosti în cor rugăciunea “Tatăl Nostru” așa cum stă bine oricărui creștin. Cu plecăciune și mulțumiri ne-am ridicat de la masă și am mers emoționați să vizităm Sfântul Lăcaș. La fiecare obiectiv vizitat erau semnalate prezentări de carte, așa că și în acest colț mirific de Românie au răsunat nume și scrieri ale câtorva autori care făceau parte din grup.
Am părăsit și sfințenia acestul loc cu un mare regret în suflet. Timpul bătând ora înserării am fost anunțați că nu mai avem timp de vizitat și ultimul obiectiv al zilei “Mănăstirea Bârsana” . Cu regretul nereușitei, organizatorii prezenți în autocar Vasile Bele și Dragoș Gelu, ne-au făcut promisiunea că acest obiectiv rămâne o datorie ce îi obligă a mai organiza o tabără viitoare.
Drumul obositor, ziua grea, regretul nereușitei a atras după sine și un strop de ghinion, ar spune unii. Undeva pe la jumătatea drumului, autocarul, a început să fluiere, să pufăie și să scoată zgomote ciudate. Doamna de la volan, a coborât și după o inspecție a namilei metalice, ne-a anunțat că este o defecțiune la o pernă de aer. Am așteptat un timp pe scaun și apoi m-am hotărât să cobor să îmi dezmorțesc oasele. Dar cu eroinele nu te încurci și cât am mers vreo cinci minute să îmi răcoresc sufletul cu o apă și o înghețată, am și fost anințată că pornim. “Ecaterina Teodoroiu” a Maramureșului, doamna șofer, cu destoinicia și vitejia ei, a învins monstrul de metal și am pornit spre pensiune unde eram așteptați pentru încă o seară cu evenimente culturale: prezentări de carte, înmânări de diplome și vestitul obicei de nuntă maramureșeană.
S-a încheiat o zi cât zece, dar dorința de a fi unii cu alții învinsese oboseala. Pe unii dintre noi nu reușea să ne învingă nici întunericul nopții, nici somnul ei, cel care odihnește trupurile, mințile și sufletele muritorilor.
Următoarea zi ne-am îmbarcat în mașinile personale și am mers către Chiuzbaia. Căci nu există să spui Vasile Bele și să nu ajungi pe pământul pe care au trăit înaintașii acestuia. Trebuia să îi cunoaștem rădăcinile, neamul, locurile sacre în care s-au rugat moșii și strămoșii acestui falnic maramureșean. Un simplu sat, dar cu multe obiective de vizitat.
Primul popas “Mănăstirea Chiuzbaia”. Un lăcaș în construcție și multă pace divină. Rugăciune și binecuvântare de la Înaltpreasfinția Sa, părintele Stareț. Prezentările de carte din pridvorul mănăstirii au scris o pagină ce va rămâne vie pentru totdeauna în sufletele scriitorilor al căror nume a fost rostit aici: Mioara Baciu, Ștefan Popa Stefan, Elvira Răceală. Cu pioșenie în suflet am purces dincolo de zidurile mănăstirii și am coborât în sat pentru a vizita “Muzeul din Chiuzbaia”. Un om al locului, în persoana dlui Breban Romica, fost ofițer al poliției române, bun român și mare păstrător al tradiției și valorilor maramureșene, a avut îndrăzneala de a încropi un muzeu al satului. Cu sprijinul familiei, cu multă muncă și mare migală și cu directa apărare și binecuvântare cerească a reușit să facă poate și mai mult decât gândea domnia sa. Am rămas tare plăcut surprinsă că există oameni care pot face asemenea lucruri mari și frumoase. Oamenii ăceștia merită vizitați, puși în valoare și pomeniți pe fiecare palmă de pământ a acestei țări și dincolo de granițe. Am stat de vorbă personal cu doamna Breban și mi-a vorbit despre o bună parte a comorilor pe care le conține partea muzeală din curtea dumnealor. O femeie simplă, modestă de o frumusețe răpitoare peste care timpul trecuse atât de frumos că i-a înflorit chipul și sufletul. În momentul în care îmi povestea îi simțeam curgându-i vulcanic prin vene dragostea pentru tot ce înseamnă localitatea Chiuzbaia, Maramureșul și România. Domnișoara familiei a încântat întreaga audiență cu un recital la vioară, un alt moment surprinzător de înaltă ținută artistică.
Am părăsit încântați curtea familiei Breban și am coborât a biserica Satului Chiuzbaia unde ne aștepta părintele Andrei Mihail Bud. Prin vocea Sfinției Sale, “păstorul” enoriașilor și păstrătorul valorilor sacre ale satului, în incinta Sfântului Lăcaș ne-au fost prezentate file de istorie ale satului și ale Sfântului Lăcaș. Nu a lipsit momentul de rugăciune pentru încununarea încărcăturii emoționale. De data aceasta a venit și rândul prozatorilor pentru prezentarea operelor prin vocile autorilor: Silvia Giurgiu, Paulina Georgescu și Mirela Penu. Fotografia de grup de la ieșirea din sfântul lăcaș a tras linie sub comorile sufletești ale zilei și însumându-le, cu sufletul plin ne-am reîntors la Pensiunea Rustic pentru ultima seară de activități culturale. Tortul pregătit de mezina familiei Bele, Bianca Bele, a îngroșat numărul surprizelor evenimentului. Personal am mers și am felicitat-o pentru îndrăzneala și curajul de a se prezenta la o vârstă așa crudă, cu o responsabilitate așa mare. A fost un deliciu și ca un profesionist ce sunt, pentru că știu tot ce implică un tort doboș și gândindu-mă la numărul mare de participanți nu pot spune decât “Felicitări cu tot respectul, Bianca!”
Cu regretul că orice minune se încheie foarte repede seara de sâmbătă, 11 septembrie, a pus punct unei experiențe de poveste a anului 2021, prima ediție a taberei literare “Oprește-mă, la tine, Maramureș”!.
Spre finalul articolului meu, ca o încununare, am să vorbesc despre un om al locului care m-a marcat, despre un om tezaur. Atunci când vorbim despre oameni tezaur și valori naționale vă propun să vă povestesc despre Marița Grigor.
O definiție a feminității pure și reale, eroism și sacrificiu într-o mână de om cu un zâmbet cât imensitatea întregii lumini a seninului ceresc. O femeie care a înfruntat viața cu eroismul unei întregi armate de ostași destoinici care au respins durerea și întristarea, sacrificându-se pentru cei dragi.
Am strâns-o în brațe, cu teamă și grijă. Firavă și fragilă, s—a ridicat în cele două cârje (care o ajută să nu simtă lipsa piciorului pe care viața i l-a sacrificat) fără să se oprească din a-mi ura de bine. Am simțit dorința de a îngenunchea așa cum o fac în fața statuii “Maicii Sfinte”.
În timp ce îmi vorbea îi sorbeam vorbele ca pe o binecuvântare. Din povestea vieții dumneaei mi-am luat pilula de optimism spunându-mi că atunci când îmi va fi greu am să mă gândesc la acest munte de feminitate care dincolo de greutățile trupești și sufletești și-a educat spiritul să înflorească la fiecare contact cu celălalt suflet care îi iese în cale. Din vorba și zâmbetul domniei sale mi-am luat binecuvântarea și m-am simțit norocoasă pentru că în cămăruța sufletului meu am mai adăugat o comoară.
Mulțumesc plecată, Maică Mariță! Să vă dea Dumnezeu sănătate, alături de fiu și de nepoată, pe care musai trebuie să ajungeți să o vedeți cu studiile terminate, împlinită și la casa ei.
Mulțumesc fiului Grigor Firicel-Gavril, pentru implicarea în proiectul taberei “Oprește-mă, la tine, Maramureș! Oprește-mă în tine anotimp!”
Mulțumesc celor trei coordonatori: Vasile Bele, Dragos Gelu, Nelu Danci, pentru că mi-au înlesnit onoarea de a cunoaște acest monument de modestie feminină, și tezaur uman!
Ziua de duminică a apărut curată și frumoasă ca o domnișoara primenită pentru a merge la biserică. După micul dejun, am încins hora bucuriei și a frăției, ne-am luat la revedere de la cei care s-au îmbarcat și au plecat cu mașinile personale. Noi, cei care urma să avem tren pe seară, vreo câțiva la număr, am continuat tabăra acasă la Familia Bele. Grijulii și cu sufletul mare, au lăsat deoparte stresul și încărcătura emoțională a zilelor taberei, s-au sacrificat pe ei, așa cum fac sfinții și ne-au dăruit încă o zi de tabără. Încă o zi de masă, casă, încă o zi de poveste. De data aceasta în acest capitol apare și maica Maria, cea născătoare de Vasile Bele. Dar asta este altă poveste despre care voi povesti mai larg într-o scriere separată.
Mulțumesc cu plecăciune celor trei organizatori: Vasile Bele, Dragoș Gelu, Nelu Danci!
Mulțumesc tuturor colegilor prezenți pentru colaborarea și cooperarea minunată!
Mulțumesc Sfintelor Fețe Bisericești care ne-au dat binecuvântarea în toate zilele taberei!
Mulțumesc pentru implicare coordonatorilor ansamblurilor folclorice, a interpreților, dansatorilor și păstrătorilor de tradiții și cinstire românească - maramureșeană!
Mulțumesc frumos, Grigor Firicel-Gavril, pentru implicare și pentru înlesnirea drumului până la gară!
Mulțumesc frumos, pentru profesionalism, personalului Pensiunii Rustic, Baia Sprie!
Mulțumesc reverent Familiei Bele pentru surpriza de la plecare! Și, dragii mei, pentru că dar din dar se face raiul am împărțit licoarea pe jumătate și am făcut-o cadou copiilor mei, cu mențiunea “Să știți că nu este nimic contrafăcut. Totul este autentic 100% și îmi asum ce spun pentru că am fost de față atunci când s-a turnat din damigeană”.
Mulțumesc Maică Mariță pentru că mi-ai dat voie să îți vorbesc și pentru că te-ai ridicat de pe scaun să mă îmbrățișezi de rămas bun!
PLECĂCIUNE, VOUĂ, MARAMUREȘENI!

Autor: Daniela VÂLCEANU

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu