RĂZVRĂTIREA SUFLETULUI

Neobosita Mihaela CD este din nou pe baricade. Răzvrătirea sufletului ei fațǎ de problemele actuale, în care omul și omenirea sunt jucate la ruletă, ia forma unui fluviu care și-a  adunat apele din suferința la care este supusă umanitatea.

Sufletul ei plânge cu lacrimi de foc revărsate în cuvintele care curg în versurile acestui volum de „poezii răzvrătite” cum le numește autoarea.

„Vântul schimbării bate-n Univers” iar noi, oamenii îl simțim cu adevărat. Acest vânt va produce schimbări importante pe Terra, dar nu știm dacă este spre binele nostru „și-ai devenit ce n-ai vrut niciodată”.

„Libertatea nu-i monedă” este dreptul nostru de a fi. Cei care cred c-o pot schimba se încadrează conform bibliei, în trădători ca Iuda.

„Clipa de libertate furată se tânguie pe altarul durerii”, este sfâșiată de cei care se cred zei, dar nu sunt decât niște „ieftine topoare”. Ei uită însă că vor avea aceeași soartă, este efectul bumerangului. Dar se pare că în orice vremuri au trăit oamenii „Dreptatea-i strâmbă pentru nevoiași/ Și-i o croială dreaptă pentru farisei'', '' Libertatea-i pusă-n lanț de pace/ Cu zale de cuvinte stă legată”. Foarte adevărat și redată de autoare într-o metaforă poetică. Singura speranță este în Dumnezeu. El este cel care are puterea să sfărâme „satanicul legământ” al celor care au venin în vene și otravă-n suflet.

Foarte bine punctează Mihaela CD dorința dementă a celor care se cred mai presus de toate, încercând desființarea familiei care a fost sfințită de Dumnezeu și care are o mamă și un tată, în poemul „Venit-am să rămânem pe pământ!”

Minciunile demonilor sunt „cusute cu ață de ghips”. Ne cred  pe toți cu„ tâmpă încredere oarbă”, dar uită de cei care au puterea să vadă adevărul, să știe să citească printre rânduri.

În tainele nopții croiesc destinele lumii „La masa tăcerii” unde se scrie „murdară hârtia”. Când ies la lumina zilei aplică hotărârile grotești scoase din mințile bolnave.

Ca orice om care gândește și vede adevărul, și Mihaela CD are dușmanii ei. Că sunt invidioși sau sunt slugi supuse răufăcătorilor, nu contează, ei lovesc. Dar autoarea și-a pus pe hârtie în „Balans poetic” crezul ei și le spune că nu au cum să înțeleagă „Cum versurile mele-n mine cresc”.

Cerul trist are „Porți închise” pentru cei care au mințile bolnave, intoxică poporul închis între ziduri reci, dar sufletul nu-l pot înrobi, el este darul lui Dumnezeu și la El se va întoarce.

„Dreptul la plecare” îl au cei care se tem ca din văzduh să nu cadă viruși ce-i pot lovi profund. Dar pentru a-și învinge frica vor primi pastila care le asigură acel drept la plecare.

„Planeta hipnotizată” este un nou capitol în care vibrează sufletul poetei. Ea a trăit din plin și pe viu, evenimentele de revoltă a celor care vor să-și recapete libertatea furată. Ea, ca și mulți alții dorește să fim „Demni pe vecie”, să rupem lanțurile sclaviei și demnitatea „Moștenire s-o lăsăm”.

Nedreptățile la care au fost supuși oamenii, urmele de noroi și sânge s-au transformat în florile durerii, dar „Într-o zi” autoarea speră să redevenim frați.

Lirismul Mihaelei CD s-a transformat în armă, metaforele în săgeți împotriva celor care vor să aducă suferință omenirii. Foarte bine a ilustrat autoarea acest lucru în poemul „Inimi unite pentru libertate”. Zăvorul pus inimilor prin interdicții și izolare sefrânge în versurile din poemul „Vânduți în mondiala piață”Osânda lui Dumnezeu îi va ajunge chiar dacă acum râd mulțumiți de răul satanic făcut omenirii.

Sub titlul „Serpentine periculoase” debutează capitolul 4, prin poemul „În lume s-a făcut târziu”. Tristețea ce a cuprins întreg mapamondul străbate drumuri nevăzute dar simțite de noi, muritorii de rând. Dar „Judecata din urmă” va să vină, deși au ticluit distrugerea în masă a populației prin legi care să fie scuturi doar pentru ei. „Ceasornicul ticăie discret” și timpul va aduce și „Nota de plată”.

Autoarea Mihaela CD își rupe în fiecare vers câte o bucățică din suflet, unde s-a adunat atâta revoltă, atâta durere, atâta dorință de dreptate și libertate. „Neputința lumii ce-i beteagă” o lume care urlă spre cei care au adus moarte, boală, suferință, dar care speră în puterea lui Dumnezeu de a cerne cu lacrimi fierbinți asupra nevolnicilor.Toate nenorocirile ce s-au abătut asupra umanității se constituie într-o „cură de îmbogățire” a celor lași și falși binevoitori, îmbătați de ură.

În capitolul 5 „Balsamul inimii” poeta își solicită un răgaz din răzvrătirea sufletului față de nedreptățile celor care conduc lumea, punându-și un „Lacăt pe plâns”. Ca să poți merge mai departe în unica viață dăruită de Dumnezeu, trebuie să spui uneori „Stop”, să iubești, să fii fericit, să dansezi în „Seri tomnatece de dor”, să asculți muzica dragă sufletului, atât cât trăim pe-acest pământ. „Prin oricare vremi” am trece, dragostea ne dă puterea de a lua totul de la început.

„Vis marin” este titlul capitolului 6, al volumului Mihaelei CD. Albastrul este culoarea mării, a cerului dar și a ființelor care poartă un suflet regal. Este culoarea infinitului, a liniștii noastre interioare. În imensitatea albastră a mării se aud chemările de dor, care plutesc pe valurile înspumate, lăsându-și semnătura de spumă pe malul nisipos. Albastrul cerului ne cheamă să plutim pe aripi de condor, să vedem lumea prin ochii văzduhului.

Poeta valsează printre culori, atât metaforic cât și pictural. Ne trece de la albastrul mării la culorile calde ale toamnei, sau verdele răspândit în jurul nostru, care ne dă speranță, ne mângâie cu dulcea boare a vântului, ne-ncalță sufletul în „clipa de smarald”. Dar toate sentimentele, culorile, trăirile se răsfrâng în „Oglinda sufletului”.

Capitolul următor (7), ne trimite la „Rădăcini”. Din real și ireal se-mpletește pânza de lumină sfântă ce se răsfrânge peste nemuririle cerești, care poartă un nume drag „părinți”. Cât sunt cu noi pe-acest pământ sunt rădăcinile care ne dau puterea de a înfrunta viața. Când devin nemuritori, avem senzația de ruptură adâncă ce ne zguduie sufletul, întreaga ființă. Doar Dumnezeu și timpul pot vindeca aceste răni. Autoarea ne prezintă dialogul avut cu tatăl ei în copilărie, întrebările legate de moarte, speranța că părinții ei nu vor pleca niciodată în lunga călătorie fără întoarcere. Ne rămâne însă visul, care de multe ori este ca un mesaj venit din partea celor plecați.

Răzvrătirea sufletului autoarei respiră în capitolul 8 „Lagărul minții”. „Romanțele au amuțit”, libertatea ne este furată, sufletul tremură,  „pământul plânge răstignit”, speranță rămâne în Dumnezeu. El este singurul care poate întoarce roata, care poate îngropa în trupul disperării, minciuna, nemernicia dezaxaților care luptă împotriva firii, împotriva creației lui Dumnezeu. Sunt mulți cei care au plătit cu viața luptând pentru adevărata libertate și dreptate, pentru că au avut curajul de a îndepărta cenușa neomeniei aruncată asupra umanității.

Tot ce s-a întâmplat cu omenirea în ultimii ani, este redat în vers răzvrătit în poemul „Scena incandescentă”. „Opriți pământul! Vreau să cobor!” este strigătul disperat al omului care nu mai poate suporta mașinațiile celor care au dat mâna cu necuratul, este teama de a vedea deznodământul la ceea ce se întâmplă azi pe Terra.

„Limbi de foc” este titlul capitolului 9. Fățărnicia celor care la ceas de noapte, zidesc noi mârșăvii ținute în sertare secrete de-a lungul anilor și care acum ies la lumină, în toată hidoșenia lor.

Privirile de lance care ard ochii prădătorilor, se-ndreaptă fără milă asupra celor care vor pacea, celor care iubesc lumina, care iubesc viața. Răutatea dac-ar fi transformată în bine, ar fi o cunună învelită în sclipiri de diamante și rubine. Dar toți acești frustrați au asigurat un loc care-i așteaptă „La casa de frustrați”.

Din poezia „Nesupunere” reiese clar curajul autoarei de a-și exprima sentimentele față de cei care vor distrugerea omenirii, acești „Arlechini” care-și flutură drapelul „stropit cu sânge de eroi!”

Capitolul 10, intitulat „Proiecții de gânduri” debutează cu o întrebare pe care ne-o punem față de tot  ce trăim în aceste zile ale secolului XXI,  „Până când?”

Până unde poate merge nedreptate? Cât mai poate fi umilită și înjosită omenirea? Singura speranță rămâne Dumnezeu. Doar El este cel care ne-ar putea face dreptate, ar putea apăra creația Lui „Omul”, de flăcările distrugătoare ale lupilor hulpavi. Dar această luptă crâncenă între cer și pământ, trebuie s-o purtăm noi, oamenii, înzestrați cu lumina dumnezeiască.

„Focul de bine” vine cu îndemnul de a rupe lanțurile sclaviei spre care este împinsă omenirea. Binele ar trebui să înceapă al „conștiinței dezgheț”. Cu focul în inimi, cu arma iubirii și cu credința-n Dumnezeu, trebuie să oprim această mârșăvie mondială. O mână de oameni nebuni, dar cu forță financiară puternică, au reușit să supună prin minciună populația întregului glob pământesc. Pânza țesută de veacuri pentru a-l înfrunta pe Dumnezeu, are prea multe noduri dureroase, prea multe noduri josnice, prea multă mârșăvie care n-are alt Dumnezeu decât banul.

„Nebunie galactică” este titlul următorului capitol. Această nebunie pe care noi, oamenii de rând n-o înțelegem, este o formă de instaurare a unei noi Ordini Mondiale, așa cum o văd nelegiuiții. Puterea răului este atât de mare încât va distruge pământul dacă noi, oamenii năpăstuiți nu ridicăm vocea, nu sfâșiem vălul care l-au aruncat asupra noastră. Nu știu cui servește distrugerea omenirii? Cine sunt cu adevărat cei care au nevoie de atâta nedreptate, minciună otrăvită? Știu însă un lucru, ultimul cuvânt îl are Dumnezeu!

Tehnica avansată a adus multe schimbări în viața noastră, dar fără să bănuim măcar, cu această tehnică ne lovesc acum, ne supun ca pe niște sclavi.

„Între două lumi” se zbate omenirea. Între două lumi se desfășoară viața, darul cel mai de preț. Flacăra sufletelor noastre este rănită de frigul de-afară și de gerul din conștiințe. Am vrea să ni se pară totul un vis urât din care să ne trezim și totul să revină la normal. Din păcate acest coșmar ne bântuie și nu putem să-l neglijăm. Lupta pentru pace și dreptate trebuie dusă pe toate fronturile și de toți acei care pot aprecia avantajele păcii, ale dreptății și libertății.

Capitolul 13 „Raze binefăcătoare” solicită un „Transfer de bunătate”. „Binele nu-i greu să-l faci, dar necesită voință”. Nu ne putem lăsa năpăstuiți, nu trebuie să suferim de neiubire, trebuie să ne facem din bine scut și să ne-nvelim cu bunătate. Dar din păcate frica la care au fost supuși oamenii, a lăsat urme adânci, a distrus acel frumos din suflet, totul s-a transformat în ură și răutate. Tot ce-a fost poezie a devenit tăcere, tot ce a fost culoare a devenit umbră. Astralul, universul poate că va arunca asupra noastră mirul bucuriei, ajutându-ne să trimitem mesajele noastre spre nemurire prin slovele îmbrăcate în farmecul iubirii. Poate că astfel îi vom putea determina pe semenii noștri să se iubească, și prin iubire să închidă porțile răului.

„Avem nevoie de iubire mai mult ca oricând”. Prin iubire putem întoarce acele ceasornicului care ticăie sinistru în aceste zile. Și primăvara ar fi mai frumoasă dacă ar purta aripa iubirii. Dar cei care se cred mai presus de lume, luptă din răsputeri să distrugă această lege a firii, lovesc în cei pe care ar trebui să-i respecte pentru tot ce au făcut. Nu mai au nevoie de ei, deci trebuie să dispară cu orice preț. Toate aceste nedreptăți sunt dictate de răul care sălășluiește în cei care vor să stăpânească pământul.

Poeta Mihaela CD spune răspicat : „Slova mi-e credință” slova este pace, senin, dor, liră, poem, etc. După ce trece cu versul său prin anotimpurile vieții și ale naturii, Mihaela CD vrea liniște și pace, ca să poată înșira perlele gândurilor ei. „Lăsați-mi versul” solicită universului îngăduința de a așterne pe albul hârtiei, dorințele, trăirile, iubirea pentru poezia prin care încearcă să ajungă la inimile semenilor.

Un final perfect pentru un volum răzvrătit : „Căci veni-va vremea zilei de apoi/ Când n-o s-aveți nici griji, nici supărare/ Trăiți iubindu-vă curat, fără nevoi/ Lăsați-mi versul să vă fie alinare”

Răzvrătirea Mihaelei CD se încheie aici, în acest volum, dar continuă pe scena vieții unde n-a bătut ultimul gong. Îi doresc autoarei multă putere în lupta pe care o duce, multă inspirație pentru a trezi conștiințe care dorm și multă sănătate, pentru că fără ea nimic nu este posibil.

Felicitări și mult succes, Mihaela CD!

 

                                                           Aurelia Oancǎ 

membru al filialei băimărene a Asociaţiei Scriitorilor Români, membru al filialei Baia Mare a Ligii Scriitorilor Români, membru al Clubului „Spinul” al epigramiştilor din Baia Mare