Medalion liric - Gelu DRAGOȘ

 

Noblețea iubirii

 

Dintotdeauna

Oamenii cred că în somn

Spun adevărul și numai adevărul

Nu tuturor le este dat

Acest har

Ție însă

Dumnezeu s-a îngrijit

Să-ți dea cu asupra

De măsură

Iar mulțumit

Sunt doar eu...

 

Iubito, noi...

 

Voi sosi la tine

Cu trenul de noapte

Într-ascuns precum furii

Mă voi strecura în grădina ta

Pe ușa din dos

Acolo voi aștepta

Cu ochii întredeschiși

Cuminte

Ivirea zorilor

Asfel voi crede cândva

Că am vizitat și eu

Altcândva

Un petec de Rai

 

 

Iarna

 

Ninge iarăși sibilinic

Cu îngeri aproape reali

Și tăcuți

Peste grădina mea

Este atâta zăpadă

Că poți acoperi o lume

Întreagă.

Ninge iarăși sibilinic

Cu fulgi cristalini

Ce se transformă în

Fata Morgana...

 

 

 

 

Vis în noaptea grea

 

Numaidecât au venit peste noi

Norii

Îmbrățișați oarecum de-a valma

Am uitat să ne mai iubim

Ca-ntotdeauna

Ba chiar am adormit

Înghesuiți unul într-altul

Doar astfel te-am visat

Desenând un colț de Rai

Nemaivăzut în biserici

 

 

Nu plânge, Poetule

 

Nu plânge după ziua de ieri

La TV s-au dat știri catastrofale

A ajuns pandemia covid – 19 să fie

Mai ceva ca balaurul cu ”n” capete

Nu plânge prietene după ziua de azi

Fiindcă există un Dumnezeu mărinimos

Un Dumnezeu doar al oamenilor buni

Și al poeților ratați ce cred în ziua de mâine...

Speranță

 

Un bob mic de speranță

A încolțit destul de timid

La pervazul salonului 14

Din spitalul județean

Un licăr cât un bob de grâu

La vestea apariției vaccinul salvator

Românii s-au săturat de măști și minciuni

Speranța crește pe o margine de viață și lume...

 

 

Te-am căutat

 

Te-am căutat între toate

Granițele rigide

Nu te-am aflat nicăieri

Și niciunde

M-am gândit că doar alunecarea ta

A șters urmele

Îngropate în întunericul

Necuprins al nopților

Noastre de dragoste...

 

 

Anotimpurile

                Poetului Vasile Morar

Prin fața geamului meu

Anotimpurile trec

În pas de voie

Uneori le număr

Alteori nu le țin seama

 

Ademenitoare cum sunt ele

Uneori chiar îmi bat în fereastră

Discret

Prietenește

Semn că se apropie vremea

Să aleg unul

În care să-mi petrec

Veșnicia...

 

 

Memoria

 

Timpul nu mai are

Dimensiunile sale

Știute ori necunoscute

De pământeni

O singură fotografie

Îmi amintește de tine

Mireasă la Altar

Înconjurată de cei dragi

Dincolo de Biserică

E aeroportul

De pe care vom decola

Spre tărâmuri nemaicălcate

Unde vom pricepe poate

Dimensiunile memoriei...

 

 

Nu mi se cuvine...

 

Nu mi se cuvine să vorbesc

Despre dragoste

Nu mi se cuvine să vorbesc

Despre indiferență

Nu mi se cuvine să vorbesc

Despre ură

Încerc doar să definesc

Deosebirile

Dintre noi...

Nu mi se cuvine să vorbesc

Despre Lumină

Nu mi se cuvine să vorbesc

Despre Întuneric

Încerc doar să definesc

Asemănările

Dintre noi...

 

 

Înspre tine

 

Am dat peste lacrimile tale

Abandonate

Dincolo de Someș

Știind că sunt pentru mine

Le-am adunat cu grijă

Precum aș fi strâns flori de câmp

Pentru un buchet nemaivăzut

Totdeauna într-acolo mă poartă pașii

Obosiți

De îndelungata mărșăluire

Înspre tine...

Nimeni prin-prejur

Doar vântul cald...

 

Orbire

 

Zi după zi m-am împrietenit

Cu Moartea

Până ne-am făcut frați

De Cruce

Fără să știu

Nici eu și nici ea

Pe unde s-apucăm...

Foto: Adriana Weimer