Semnal editorial - Liliana BADEA

 

VISE PRINTRE ANOTIMPURI

sau

ANOTIMPURI DE CUVINTE, PUSE ÎN CUNUNA VISULUI…

(în loc de postfață)

de Vasile BELE

Motto:

„Prin casa veche, mare, plină de mistere,
Mi-alunecă iar gândul prin unghere.
Printre-amintiri uitate peste vreme,
Cu oameni dragi, plecați demult, devreme.”

(Liliana Badea, din „Casa veche”)

 

VISE PRINTRE ANOTIMPURI* – acrostih

(numele unui volum de versuri, semnat de către Liliana Badea)

Vara și-a adunat gândurile în cunună de
Inimi – puse verde-miracol în covor de
Stele – lacrima luminii din cuvânt își
Eliberează albastru pentru alte toamne…

 

Povara gândului și cea a anotimpului
Răsărit din tăcere de catifea în covor de
Ierburi cosite – doar macii își scutură păturile tivite cu
Nopți de smaralde adunate din șoapte
Trecute prin amiezi de vise – doar
Roua își schimbă culoarea în plină dimineață –
Euterpe încă leagănă amintirile pierdute în umbră de mir…

 

Aud cum strigă ecoul unui sărut căzut în
Noaptea îngerilor din veacuri de rugăciune –
Ochiul își cheamă șoaptele izvorului în versuri iar
Toamnele în alte toamne care adună culoarea visului – în
Irișii treziți de zborul cuvântului trimis înspre
Mirul cules din răsărit de vânt
Purtat pe cărarea altor brume necălcate –
Umbra se compune în glas de clopot crescut în șoapte și
Rugăciune zidită în alte
Ierni plecate să culeagă fulgi din smaralde…

(a se citi și pe verticală, prima literă din fiecare vers)

Interesant volumul aflat pe cărarea sufletului/inimii, înspre punctul de întâlnire cu Măria Sa, Cititorul de rând – iubitor de poezie. Volumul de față, chiar este o frumoasă și emoționantă întâlnire, autor-cititor. Liliana Badea ne surprinde din nou, prin această minunată „facere-literară”. Îmi permit să îi spun așa, asumându-mi responsabilitatea, convins că acolo unde este vorba despre talent și hărnicie, este și autoarea, Liliana Badea – un om cu suflet aparte, care-și culege visele din talantul dăruit/primit la naștere, apoi, le pune cunună în lumina gândului și a anotimpurilor. Născută în lumina unei zodii-literare norocoase, Liliana Badea, ne surprinde din nou. Am observat acribie și valoare, vers frumos șlefuit în lumina gândului răsărit din izvorul mirului și din rugăciune.

Liliana Badea, adună, de această dată, „Vise printre anotimpuri”, fără greutate, cu ușurința unui zâmbet. Nu sunt doar „vise printre anotimpuri”, ci, fără a greși, pot fraza: pot fi „vise prin marea de tăcere”, „vise prin clocotul albastru”, vise dintr-un „timp necruțător”, a se vedea poemul „Se-ntoarce viitorul”. Dar, de ce nu le-aș putea spune „vise printre tremur de pleoape”, („Cu fiecare clipă”), sau vise aflate „în spatele perdelei de copaci”, vise „fără hotar”, („Să vezi în spatele perdelei de copaci”).

Observ, în eleganța clipei, că mitul visului este și al „pădurii de cristal”, care trecând „prin ceața de fum”, se „consumă” în conformitatea drumului. Întorc pagina și rămân și mai surprins. De această dată, Liliana Badea, adună visele, nu printre anotimpuri, ci „în noaptea fără sunet”, în „lumină și zbaterea de pleoape”.

Nu doar visele sunt puse cunună-martor desăvârșirii în poem, ci și „ceasu-n veacuri”, cu toate că „secunda se dilată”, dar nu oriunde, ci doar „pe-un petec de țărână pe care-l spală ploi”. Nu pot trece cu vederea și nici în fugă peste acest vers – ars poetica – „pe-un petec de țărână pe care-l spală ploi”… observând, pământul miraculos al Facerii, acest pământ pe care, Liliana Badea, îl sărută și îi mulțumește pentru Facerea aceasta.

Văd legătura cu moșii și strămoșii noștri, legătura de neam și sânge, toate acestea, adunate în cununa emoțiilor, aduc substanța activă și neprețuită, poeziei. În poemul următor, autoarea ne promite că „Am să-mi îmbrac cuvintele”, în „… valuri / de apă rece de izvor”, în „… umbră / să se strecoare-n suflet dus”, în „… soare / să pârjolesc mândria fără rost”, în „… ploaie / ce spală praful dintre file”.

Liliana Badea, se pricepe la cuvinte! Iar ele, cuvintele, o simt, o prețuiesc, îi răspund cu dragoste și curățenie, adică cu gingășie și o finețe aparte, dăruindu-ne, acest „duo – autor/cuvânt”, acel maxim de frumusețe, pe care l-aș putea pune sinonimic cu rugăciunea, altarul, potirul, glasul clopotului care te face, creștinește, să te uiți spre Cărarea Cerului, să îți dai căciula jos din cap, să faci semnul Sfintei Cruci…

Liliana Badea și Vasile Bele

Poem îngemănat – ANOTIMPURI – CUNUNĂ PRIN VISE           

(Vasile Bele & Liliana Badea)

Am să țes VISE PRINTRE ANOTIMPURI
doar pentru lacrima care-și așteptă
în LINIȘTE umbra visului
pentru a răspunde unei întrebări:
„AM ȘTI NOI OARE, care toamna
ne duce-n alte primăveri de smarald?”.
Ne va răspunde șoapta dintr-un ecou ABSURD
eu, mi-am chemat tinerețea în
VISE PRINTRE ANOTIMPURI…

 

Nu am să
STAU LÂNGĂ MARGINE DE DRUM,
decât atunci când crește dimineața
iar căutările dintre doi nuferi
și o tăcere, vor fi
DOAR UN FIR DE IARBĂ
care-și plimbă umbra fără emoțiile
rupte din clipele de zâmbet,
AM ÎNDRĂZNIT să adun gânduri
în liniștea luminii pictată
cu aromă de sărut trezit în
alt veac…

N.A. ce apare scris cu majusculă sunt titlurile unor poeme din volumul de versuri „Vise printre anotimpuri”, semnat de către Liliana Badea

Liliana Badea, cu o finețe deosebită, ne dăruie, prin această apariție editorială, cele mai apreciate și frumoase roade ale sufletului, îmbrăcate în metafore. „Jocul versului”, sau „joaca în vers”, îi vine ca o mănușă, iar Domnia Sa, știe să ne acapareze cu diversitate tematică. Chiar avem poemul „Joc”!:

„M-am jucat cu razele de soare,
Cu firele de nisip din mare,
M-am jucat cu raza de lună din zare
Și ele mi-au jucat prin părul despletit”.

Fără doar și poate, face și din durere, un motiv tematic, întemeiat, autentic:

„S-a stins o flacără-ntre noi
Și a rămas durere-adâncă.
S-a dus și a luat cu el
O tinerețe-n vâlvătăi,
Un cântec, o stâncă”,

(Liliana Badea, din „La plecarea Poetului”). Din păcate, în ultima vreme, prea s-a întâmplat așa să fie – Ei, Poeții, nedrept, se cam „grăbesc”, spre Întâlnirea Literară din Grădina Raiului, lăsând în urmă speranța neuitării și a nemuririi, pentru veacurile viitoare. Liliana Badea, aduce pios omagiu, acelora aflați în Ceruri, lăsându-și lacrima să îi curgă:

„Au plâns părinți,
Au plâns copii,
Au plâns cei duși și cei veniți,
Am plâns cu toții fără glas,
Cu gând, suflet,
Lacrimi fierbinți…!”, (idem, „La plecarea Poetului”).

Tot despre motivul durerii, înstrăinării, depărtării, plecării, putem vorbi și în poemul „Când ai s-auzi vântul bătând”:
„Când ai s-auzi vântul bătând,
Să știi că am plecat în lume
Să caut liniștea din gând
Și tot ce am pierdut, fără vreun nume”.

Nu m-aș referi, aici, la tema durerii, la „durerea ca durere”, ci mai degrabă văd eliberarea de care avem nevoie, uneori, sau, din când în când. Poate fi vorba despre o evadare din cotidian, înspre o lume pe care ne-o dorim – mai bună, mai plăcută…

O suferință, văd și în poemul „Toamnă-n suflet”, pentru plecarea anotimpului, dar să nu uităm că fiecare anotimp își are frumusețea sa aparte:

„Rând pe rând se duc încet
Și dispar în zarea albă
Păsări, frunze, nori grăbiți,
Zile lungi de vară caldă”.

Lumea cuprinsă în versurile Lilianei Badea, este una aparte – cu „gânduri vechi, fără pereche”, o lume a culorilor vii – sau, cel puțin, autoarea știe să le dea viață și să ni le prezinte într-o lumină și în cuvânt, prin excelență. Avem, „fruntea albă”, („Am să te cred…?”), „zarea albă”, („Toamnă-n suflet”), „înaltul albastru”, („Doar un fir de iarbă. 2”), „aerul albastru”, („Stau lângă margine de drum”), „noapte-albastră”, („Noaptea mea”), „frunza ruginie” sau „norul mov”, („Toamnă-n poezie. 2”), „frunze galbene” sau „se pleacă roșu spre pământ”, („E toamnă iar. 2”), „alei albe”, „albul rece” sau „fulgii albi”, („Iarna. 2”), „câmp albastru”, („Vis”)… și exemplele pot continua.

Universul poetic întrece cuvântul fantastic, foarte frumos surprins de către autoare – excelența anotimpurilor, universul cosmic (stele, soare, lună, nori), despre universul cromatic am făcut rostire cu multe exemple, bine încadrate în vers și poem – iată, zic eu, doar câteva motive întemeiate/bazate, pentru a defini complexitatea întru frumusețea versiunii poetice, ba chiar și a poetei – pe cât de simplă și modestă (în viața de zi cu zi), pe-atât de complexă/frumoasă/ ba chiar fantastică, în mediul literar.

Culoare și catifea din izvorul curcubeului netrist și din limpezimea mirului, pus cunună peste anotimpuri neprihănite. „Fulgi zglobii”, care-și „dansează”, tinerețea în zarea albastră. Visele și visarea netulburată, ce își urmează pasul, la braț cu „sirene”, urcând, după mărturisirea poetei Liliana Badea, „vremelnic / în stele risipite-n jur” („Vis”), își urmează firescul, printre „Lacrimi de stele”:

„Și plânge cerul lacrimi grele,
Lacrimi amare, cu durere
Și strigă vântul către stele,
Să-ntoarcă timpul pentru ele”.

Glasul inimii își culege zidirea albastră din glasul pământului. Lutul din care am fost zămisliți, întru începutul lumii, ne aduce aminte, chiar și azi, după milenii, că avem o datorie sfântă, morală și nobilă, în același timp – apărarea valorilor morale și spirituale. Autoarea Liliana Badea, ne reamintește, și ne sensibilizează, în același timp, spre a nu ne uita îndatoririle, mărturie clară/incontestabilă fiind poemul „Îmi vorbește pământul străbun”:

„De veacuri ne amintesc mereu,
De legământul fără patimi,
Să le păzim de ură și greu,
În locul sfințit, după datini”.

Ploaia și norii, umbra și șoapta, val și țărm, tei și stejari, frunză și floare, mesteacăn, soare sau ceață, ,,tăcerea serii”, ,,,plecând cocorii”, înfrunzire sau desfrunzire, munți sau câmpii, liniște sau grabă, ger sau viscol – sunt cuvintele cheie, pe care poeta Liliana Badea, le adună în simboluri, le îmbracă în… „Vise printre anotimpuri”, cu talent și desăvârșire. Regretul, „banalul regret” al ireversibilității vremurilor și pentru trecerea timpului, este foarte frumos șlefuit în poemul „Îmi pare rău”:

„Îmi pare rău că timpul trece
Atât de repede prin noi.
Nici gând nu-l poate întrece,
Nici nori, nici soare și nici ploi
Nu pot din urmă să ne-aducă
Nici o secundă. Nici un strop
Din ce-a trecut acum o clipă
Nu se întoarce iar, în loc”.

Vasile Bele,
U.Z.P.R., Filiala Vâlcea