Pe Valea Șasei

Pe valea Șasei s-a născut un sat. Satul Țepești, cel care m-a născut și pe mine. Satul Țepești, ca toate satele țării au fost întâi și numai după aceea orașele. Satul ete țara. Satul este un tezaur de adevăr și de poezie în care se păstrează neprefăcut și viu, sufletul nostru etnic, greu încercat. Acolo, în satul care m-a născut este tradiția și folclorul care lămurește însușirile specifice ale poporului, focul și credința lui.

Satul este oglinda neaburită a însușirilor lui. Orașul l-a alterat și l-a pierdut. Cine își caută firea și poezia neamului său în vâlva și amestecul orașului, acela nu se va găsi pe el niciodată. În sat ești tu, doar tu, în oraș sunteți doar voi. În oraș se trăiește cosmopolit și fals. În sat ne dezvoltăm ca nație. Cine nu apără satul, renunță la ființa sufletească, strămoșească a nației lui, renunță la ceea ce deosebește și dă originalitate unui popor, renunță la însuși sufletul lui, renunță la el.

Satul meu nu va fi niciodată cel din balade ori legende, deși descinde pe alocuri din ele, dar este important să credem că va fi mereu un reper de identitate. Cu toate transformările profunde, asfalturi, reclame luminoase... care s-au petrecut și se petrec în satul românesc, el va reprezenta un spațiu de referință pentru însăși cultura românească.

Satul va fi tot timpul locul genezei noastre. Satul este locul în care prezentul se întâlnește cu trecutul pentru a pregăti viitorul. Satul vorbește, ne vorbește despre istoria profundă a țării. De n-ar fi fost sat, nici oraș n-ar fi fost. Satul a născut orașul iar acum acesta își devorează mama, pe sfântul sat. Satul nu vorbește despre evenimente glorioase, nu reține date istorice de anvergură, eroii satelor sunt anonimi cel mai adesea; satul vorbește însă prin viața gri, viața de zi cu zi a locuitorului, condiționat încă de fertilitatea pământului, de ploi, de soare, de recolte culese la finele anotimpurilor, care se scurg cu ritmicitate după ceasul cosmic al universului, nu după cel grăbit al omului modern.

Satul este blândă mamă, satul este fericire, satul este bucurie, satul este veșnicie, pentru că aceasta, veșnicia, la sat s-a născut.

Pentru mine satul a avut o importanță aparte în devenirea mea ca ființă socială.

În urmă cu peste 58 de ani, seniorul care vă scrie, un țărănuș care abia-mplinise 14 ani, a ieșit pentru prima dată (de capul lui) în lume și a bătut în poarta Cetății Băniei pentru a se adăpa la izvorul învățăturii. Am rugst-o pe bătrâna cetate să-mi deschidă poarta.

-Ce vrei, bă!

-Vreu să-nvăț o meserie, bătrână Cetate!

-Hai, intră, mi-a spus!

Părăseam satul, dar nu oricum. Mi-am luat u mine toată Valea Șasei, dealurile, văile, poienile. Dudul, bătrânul dud și-avluat crengile-n buzunar și m-a urmat. Și pe câinele Ursei, fratele copilăriee l-am luat. La fel am procedat și cu salcâmul aplecat din fascinanta poiană din Sudos. Pe părinți nu i-am luat, erau acolo-n sufletul meu destul de trist. Și toată lumea satului era cu mine, numai eu plângeam că nu sunt acasă la ei, în satul care m-a născut. Tot acolo-n sufletul meu, al copilului plecat la oraș să-nvețe o meserie era și biserica unde am fost botezat, dar și toți profesorii care m-au învățat carte.

Tot ce-mi era drag aveam în suflet, nimic nu uitasem să iau cu mine, dar dorul de sat mă frângea. Adunam dureri în lacrimi. Aș fi vrut să-mi cer iertare satului că l-am părăsit, dar eu niciodată n-am făcut asta și după peste 58 de ani de „exil”, gândul mă duce să mă-ntorc la vatră.

Parcă-aș vrea să mai văd snopii de cânepă îngropați spre putrezire de-a lungul cursului de apă, Șasa. Rare erau cazurile când Șasa venea „mare” și își lua „cota”. Ce nenorocire pe bieții oameni!

Ce dezastru!

Șasa le lua averea. Aș vrea să mai aud melițele cum sfarmă lemnul cânepii scoțând fuioare de cânepă numai bune pentru confecționat îmbrăcăminte.

Cu mare tristețe văd acum cum cânepa este cultivată de oameni „negri” pentru cu toate alte scopuri. Mie îmi este dor de cânepa mea. De sărbătorile sătești iară îmi este dor, de tradițiile strămoșești, de sorcovă, de plugușor, de viclei...

Nu le mai văd acum prin satul meu ștrangulat de occidentalisme ale capitalismului sălbatic.

Am refuzat să urmez cursurile unui liceu, fie el și din Bălcești, dezamăgit de câțiva consăteni care, n-au reușit să „ia” bacalaureatul, copii deștepți, lăudați de profesori, eu considerându-mă prost. Mi-am anunțat mama că dacă se insistă să meg la liceu, voi fugi de-acasă pe șantier cum mulți au făcut-o și apoi să urmez cursurile serale ale unui liceu, lucru e care l-am și făcut, 2 ani la Liceul Traian din Drobeta Turnu Severin și alți trei la Liceul Vasile Roaită din Rm. Vâlcea.

Acasă, în timpul școlii de la Craiova veneam în vacanțe și de câteva ori în timpul școlii, sâmbetele... duminicile, după care copșam „ratele” în drumul spre școală ori serviciu. Nu mi-am uitat niciodată satul. A avut grijă de el sufletul care mi-l păstra în sufrageria lui.

La începuturi, satul meu, Țepești, de fapt comuna, s-a numit Crăpăturile. Demersurile pentru a deveni comuna Țepești au fost făcute de bunicul prietenului meu, Marcel Cârlogănescu, Cîrlogănescu Ștefan (poreclit Șchiopu).

Tare mult mi-am iubit satul, comuna al cărui nume descinde de la Vlad Țepeș, bătrânii satului reușind să ducă din gură-n gură faptul că în deal la Cearaca, Vlad Țepeș ar fi avut o tabără. Lucrurile se lagă cu niște aspecte din zilele noastre unde s-a prăbușit un deal, Delul Cearaca și acolo au ieșit la iveală oseminte umane așezate dezordonat.

Dezinteresul autorităților bine plătite să NU facă nimic, ca aceste dovezi vii ale trecutului nostru să se piardă, să ne rupă de rădăcini.

Și satul meu c-o istorie atât de bogată rezistă. Rezistă pentru că este și al meu.

În fiecare sat este sădită o intenţie a lui Dumnezeu, care prin om trebuie să devină creaţie. Da, satul este creația lui Dumnezeu, pe când orașul este creația satului.

Puiu RĂDUCAN