Poesis - Ștefan Aurel Drăgan

 ÎN BRAȚELE LARGI CÂT O LUME

Eu sunt cel mai bun copil al lumii, dar am greșit
când m-am aruncat de-a borbocu și m-am trezit în basm, într-un loc pe care altul mai bun
decât mine 1-a vrut, când mama m-a plâns pentru nemângâiere, dar și pentru o frumoasã
neascultare,
când am refuzat sã aplaud goronul căzut la Hotare și, mai târziu, spectacolul morții, a
strigătului de spaimã în fața luminii, a celui din urmã prune rămas,
când tata își mai scutura ramäsitele de pe a razboinicului su scut.
Eu nu am putut
să-l apăr cu propriile mele himere;
l-am mai durut
fugind mereu de spaime străine
și în brațe largi cât o lume aruncându-mă.
Am greșit când pe frații mei i-am uitat tot mai des; tot mai harnic și plângând,
am alergat dupã ei prin desisul lumii, când pe cei mai aleși oameni de pe acest bulgăr
scărpinat pe spinare, cu bârsa de mesteacăn –
cei alungati din piatra marmatiei –
asezati pe plugul istoriei la odină sub urnitur
i-am chemat spre mine cu nespusă măsur.
Am vrut sã fiu cel mai frumos prunc la straja din mijlocul satului,
dar nu am reușit sã trec în genunchi pe sub rosia panglică pe unde au trecut bivolii lui luănu
lui Andrei ingenunchiati, nu am reusit să dăinuiesc o cetate împotrivă,
dar am dăinuit o frumoasă fereastră, o amintire
ce o port cu mine ca statornicã baricadă.